Dacă e un lucru pe care nu-l înţeleg în viaţă, acesta e încăpăţânarea oamenilor de a scoate la nesfârşit aceeaşi carte, acelaşi album muzical, respectiv acelaşi film. Aşa se nasc oameni înţepeniţi solid în proiecte, ca Paulo Coelho, Ştefan Hruşcă şi, iată, Mark Waters.
Omul ăsta încasase deja gloria mundi cu un film pe tema conflictelor dintre liceence puse pe harţă, în 2004, cu Mean Girls, unde, dincolo de redutabila carismă a unei Lindsay Lohan care, pe atunci, încă nu se ruga cu “Cocaina noastră cea de toate zilele” şi a unei Rachel McAdams sclipitor de malefice – dacă n-ai un antagonist la fel de carismatic ca protagonistul, genul ăsta de film se surpă ca o casă prost proiectată – Waters beneficiase şi de un scenariu fabulos, scris de una dintre marile comediene americane, Tina Fey. Aşadar, ce era de exploatat pe subiect, Waters exploatase; mulsese vaca până la ultimul strop; n-ar fi trebuit să reviziteze tema niciodată, pentru că îi era clar oricui că nu avea cum să se autoegaleze.
De data asta, a ales să ecranizeze un roman cu vampiri atât de prost, încât, prin comparaţie, Stephenie Meyer pare demnă de Pulitzer. Seria Vampire Academy de Richelle Mead numără deja 6 (şase!) volume. E ofticant că oamenii talentaţi suferă de writers’ block şi lasă în urmă, uneori, până-n cinci cărţi, în timp ce grafomanii n-au nici o jenă să aştearnă penibilitate după penibilitate. La vizionarea de presă s-a dat şi primul volum. Abia după ce m-am uitat prin el şi am citit câteva pasaje odios de stupide, mi-am dat seama că, realmente, autorii filmului scoseseră tot ce se putea. Era ca şi cum Waters i-ar fi fost dator vândut lui Mead şi ar fi zis: “Te ecranizez şi mă ierţi de datorie”. Altfel nu-mi explic de ce ar fi ales cineva să se chinuie cu ceva atât de sinistru de prost. Măcar de o lua tot pe Tina Fey la scenariu; ea ar fi găsit, garantat, căi de a face mişto de tot fake-ul pompos, scriitura infantilă şi, mai presus de tot, mentalitatea de gâscă proastă care curge literalmente dintre paginile cărţii ăleia. N-ai cum să tratezi serios o astfel de carte şi să nu-ţi iasă un film la fel de idiot.
Intriga e adeseori în sine, se propun multe subintrigi, şi nici una nu se dezvoltă în adevăratul sens al cuvântului. Ai fi putut face un film decent, de exemplu, cu cele două fete, moroiul Lisa şi dhampirul Rose, fugite de la Academie şi luptând să se integreze în viaţa simplă a unui orăşel american. Dar nu. Abia e aruncată tema, şi deja o şi abandonăm, pentru că gardienii-vampiri vin deja să le înhaţe pe cele două fugare şi să le care înapoi la Academie.
Moroi? Dhampir? WTF? Veţi întreba voi. Păi, ca să complice puţin structura socială a fiinţelor sugătoare de sânge, Richelle a decis că vampir şi atât e sooo anii 80. Şi atunci i-a împărţit în dhampiri (cei mai apropiaţi de oameni), moroi (vampirii buni, predominant magicieni, care nu ucid, drept care, se pot plimba ziua), şi strigoi (vampirii cei răi, care nu cunosc mila, şi care, practic, sunt nişte maşini devoratoare de orice altceva, drept care, unica reacţie justă faţă de o astfel de fiinţă e o ţepuşă de argint în inimă).
Complicat, nu? O lecţie despre castele sociale în India v-ar fi plăcut mai mult?
Evident că Richelle ratează să dinamiteze această construcţie cu un amor interspecii, cum ar fi făcut un autor cu un minim de creier. Moroiul Lisa se îndrăgosteşte, convenabil, tot de un noroi de sânge nobil, iar dhampirul Rose, de dhampirul profesor de arte marţiale Belikov. Ah, ceea ce-mi aduce aminte de altă nedumerire. De ce toţi vampirii ăştia buni sunt prinţi ruşi? Probabil că Richelle Mead avusese un crush pentru Dostoievski în adolescenţă. Şi desprinsese din el doar titulaturile străvechii aristocraţii ruseşti, nu complexitatea umană şi emoţională care dă valoarea universului dostoievskian.
În fine, să scurtăm: cele două vampiroaice sunt aduse înapoi la Academie, care arată inexplicabil de gotic pentru secolul XXI în care ne este clar de la început că suntem, şi în care Rusia nu mai e monarhie de mult. Cum Dumnezeu să ai laptop şi să faci referiri la iPhone în palatele alea medievale, şi să nu mori de jena a cât poţi fi de incoerent? Dincolo de asta, începe o duşmănie ca-n Mean Girls, dar cu o antagonistă atât de insipidă, de lipsită de personalitate şi de anticarismă, încât nici măcar animalele hăcuite şi mesajele de sânge pe care le găsesc eroinele când se aşteaptă mai puţin nu te ating. NU ORICINE POATE FACE EROI NEGATIVI.
Deşi Zoey Deutch, interpreta Rosei, face eforturi de-a dreptul vampireşti să ducă filmul înainte cu mult farmec şi drăgălăşenie, faptul că nimic nu se leagă şi că totul e obositor de expozitiv şi de previzibil condamnă filmul la stupizenie deosebit de gravă şi, anticipez, nominalizări la Zmeura de Aur pe toată linia. Stephenie Meyer poate dormi liniştită. Se poate scrie mai prost despre vampiri decât o făcut-o ea.
………………………………
Dar nu m-am dus în zadar la cinema ieri. Am văzut trailerul noului film Wes Anderson, The Grand Budapest Hotel, film despre care ştiam că a deschis Berlinala anul ăsta. M-am îndrăgostit nebuneşte, pasional şi totuşi tandru, şi am călărit torentele toată noaptea, dar în van. Deci, în curând pe ecrane:
11 comentarii