Vocile oamenilor pot teroriza chiar și prădători de top, cum ar fi leii de munte, cu consecințe care se răsfrâng în întreg ecosistemul.
În vara anului 2017, leii de munte, pisicile sălbatice și alți locuitori ai Munților Santa Cruz au fost martorii tonului dulce al ecologistului Justin Suraci și al prietenilor săi, citind poezie. Unele animale au devenit nervoase. Altele nu au mai mâncat. Câteva au fugit de teamă. Suraci, care se afla în acel moment în sediul Universității sale din California, nu a fost acolo pentru a vedea life reacțiile căci animalele ascultaseră de fapt niște înregistrări. El și colegii săi au strâns în acel scop un set de înregistrări ale discursului uman. Și au descoperit că, lăsând calitatea poeziei deoparte, chiar și cea mai blândă stare a vorbirii umane, poate face animalele sălbatice – chiar prădători de vârf – speriate și vigilente, în moduri care schimbă întreg ecosistemul. Este cea mai clară demonstrație, totuși, că suntem printre cei mai înspăimântătoare animale – un super-prădător care terorizează chiar și carnivorele care ele însele seamănă teroare în rândul altor animale.
Chiar și atunci când prădătorii nu ucid nimic, mirosurile și sunetele lor pot instila o stare de îngrijorare în ceea ce o privește pe prada lor. Acest lucru generează ceva ce ecologiștii numesc “peisajul fricii” – o hartă mentală a riscului care afectează modul în care animalele vânate se deplasează fizic pe teren. De exemplu, în 2016, Suraci și consilierul său, Liana Zanette, de la Universitatea de Vest din Ontario, au arătat că ratonii din Insulele Golfului au petrecut mai puțin timp pe plajele locale după ce au auzit înregistrări cu lătrat de câini. Și pentru că ratonii au renunțat să mai apară, în apă au apărut mai mulți pești iar pe nisip mai mulți viermi și crabi. Frica a remodelat întreaga plajă.
Studii similare au arătat că animalele reacționează foarte puternic atunci când percep prezența păianjenilor, șoimilor, rechinilor și lupilor. Dar noi, oamenii? Ucidem atât de multe animale la rate mult mai mari decât ceilalți prădători naturali. “S-ar putea ca animalele să se teamă de noi, deoarece orice pradă se teme de prădătorii săi”, spune Suraci. “Oamenii se tem de multe ori de carnivore mari cum sunt leii de munte, dar in realitate, ei sunt mult mai speriati de noi. Și așa cum sugerează acest studiu, teama lor poate schimba ecosistemele. O mare parte din ceea ce facem este potențial terifiant pentru fauna sălbatică, cum ar fi activitatea industrială și traficul cu autovehicule. Am încercat să depășim toate acestea și să izolăm prezența percepută a oamenilor, separată de toate celelalte lucruri tulburătoare pe care le facem. Iar implicația este că nici măcar nu trebuie să tăiem pădurea pentru a avea un impact asupra vieții sălbatice.”