Cine merge la noul film al lui George Clooney o face probabil macar pentru unul din urmatoarele trei motive : pentru ca e cu George Clooney ( usor !), pentru ca e regizat de Anton Corbijn ( autorul filmului Control si a tone de videoclipuri pentru Depeche Mode, U2, trecand prin Roxette si ajungand pana la Coldplay) sau pentru ca pur si simplu afisul si celelalte « chestii » de la mall il fac sa iasa in evidenta ca o productie in care s-a bagat mai mult decat bani.
Pentru cei care au vazut Control, The American reafirma gustul pentru estetic al lui Corbjin – alb-negrul perfect din biografia pe pelicula a lui Ian Curtis este inlocuit aici de catre Martin Ruhe, directorul de imagine, cu un look vintage, granulat, si tonuri virate prin desaturare spre un aspect de anii ’70. Secventa genericelor il arata pe George Clooney conducand in intunericul unui tunel la al carui capat pare sa nu mai ajunga. Dincolo de frumusetea imaginii, cadrul capata odata cu desfasurarea filmului valoare de metafora.
Ecranizare a romanului lui Martin Booth, A very private gentleman, si avandu-l ca scenarist pe Rowan Joffe, acelasi care a semnat si scenariul celui mai bun film al lui Pawel Pawlikowski, The last resort, The American spune povestea aparent simpla a unui om implicat in realizarea de arme, dornic sa scape de frica pe care o asemenea activitate o presupune.
Cine este George Clooney in The American ? Este in primul rand un om care tace. Tace mult si tace bine. Este poate unul din cele mai bune roluri ale sale din ultimii multi, multi ani. Aerul de star elegant, potrivit pentru reclama la cafea este foarte greu de distrus. Pastrandu-i eleganta, Corbijn, ajutat de Clooney, reuseste sa il transforme pe acesta din urma, sa gaseasca autenticitatea intr-un personaj nedefinit in primul rand de eleganta, de aspectul fizic sau de aura de vedeta, ci de teama paranoida de tot si toate. Nervii lui Clooney in The American zbarnaie continuu, asemenea coloanei sonore a filmului, atat de prezenta incat la un moment dat apare intrebarea film sau clip de doua ore?
Dialogurile nu ajuta insa prea tare, femeile nici ele ( toate trei personajele feminine se substituie unei imagini comune, aproape biblice, ceea ce ar putea fi un mare plus daca replicile nu le-ar trada un coeficient de inteligenta demn de o mobila din noul catalog IKEA). Scenariul ca intreg nu este tocmai reusit. Relatiile sunt schematice si nu pe intreg justificate in simplitatea lor de felul distant de a fi al personajului.
Relatia lui Clooney cu preotul satului italian al carui rezident este o perioada, pare sa inainteze fortat, ca o masina bagata din a-ntaia in a cincea si apoi direct in marche arriere. In incercarea de a transforma povestea romanului intr-una cinematografic credibila, mai putin livresca, elemente esentiale sunt pierdute – astfel, declaratul colectionar de fluturi din A very private gentleman devine in film un fotograf caruia in mod oarecum fortuit i se zice Domnule Fluture. Nici macar farmecul de cuceritor al lui Clooney nu poate raspunde la intrebarea « Dar de ce ? » O fi din cauza tatuajului sau, a obiceiului de a zbura din floare in floare ? Nu se stie.
Cum este de altfel greu de spus pana la final daca autenticitatea personajului lui Clooney, a trairilor sale si estetismul coerent al lui Corbijn reusesc sa se sustraga zonei filmelor frumoase in care putinul nu este altceva decat putin.