Noul film al lui Terry Gilliam este unul cel puțin ciudat. Dat fiind regizorul însă, propoziția de mai sus intră direct la categoria truism. Åži totuși « The Imaginarium of Dr. Parnassus » – rebotezat pentru cinematografele noastre, din lipsă de imaginație probabil, « Dr. Parnassus » – depășește ultimele creații ale lui Gilliam atât prin ce e pe ecran cât mai ales prin ce e dincolo de el.
Mai întâi, « Imaginarium… » este ultimul film al lui Heath Ledger. În 2008, la nici 28 de ani, actorul murea în urma unei supradoze, înainte ca filmările la « Dr. Parnassus » să fie încheiate. Gilliam trecuse printr-un coșmar relativ asemănător și cu « Don Quixote », film de altfel niciodată finalizat. În cazul Parnassus însă, cocktailul de subiect aiurisant, scenariști pe măsură precum și (mai ales !) includerea treimii mai mult sau mai puțin sfinte Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell salvează filmul. Atât cât îl poate salva.
Pe rând Tony, personajul lui Ledger, ia chipul unuia din cei trei, și profită de tot ce au ei în general de oferit – farmecul aberant al lui Depp, zâmbetul englez perfect al lui Law, energia și privirea de bad boy a lui Farrell, ca să ne menținem la un nivel de apreciere superficial-simpatic. Depp reușește chiar să spună replica « Nimic nu e permanent, nici chiar moartea » intr-un mod atât de convingător încât eu unul nu mai am nici un dubiu că există viață de apoi.
Mai apoi însă, dincolo de povestea de culise și de carisma lui Depp, « Parnassus » aleargă/ se târăște pe două coordonate. O face cu îndemnare, imaginație și cheful de copil nebun al lui Gilliam când vine vorba de ce se vede. Åži se vede de parcă ar fi ultimul film al regizorului, nu al actorului principal. Într-o lume kitsch și nu tocmai coerentă vizual, suntem aruncați de la una la alta, ca Alice în Å¢ara Minunilor.
Cu mai puțină îndemânare se descurcă însă la nivel narativ, unde povestea e un fel de caleidoscop duminical în care se simte improvizația și dorința lui Gilliam de a înghesui orice idee, bună (sau nu), coerentă cu întregul (sau mai degrabă nu !). Nemurire, credință, pact cu diavolul, Tom Waits în chip de drac cu melon, tinerețe veșnică, capacitate de control al imaginației altora, circ, alcool, tarot, povestea poveștilor, dramă socială, falsă filantropie, nimic nu rămâne neexploatat. Cum pune mâna pe o jucărie nouă, copilul Gilliam aruncă tot ce e vechi, apoi se plictisește repede și o ia de la capăt. Åži tot așa. Cu entuziasmul și iresponsabilitatea specifice vârstei.
După aproape două ore, cu ochii clătiți și spiritul amorțit, am ieșit din sală gândindu-mă că nici « Parnassus » nu e marele film pe care îl tot aștept de la Terry Gilliam. Vestea bună însă e că următorul său proiect, « Omul care l-a omorât pe Don Quijote », se află deja în preproductie, unde sper să nu rămână.