Colin Firth este George al VI-lea, tatal reginei Elisabeta si cel care a condus – fara a fi destinat sa faca asta, prin abdicarea fratelui sau – Marea Britanie in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Impreuna cu Regina Mama si cele doua fete ale lor acesta a decis sa nu paraseasca Londra, sa ramana alaturi de poporul sau, incurajandu-i pe englezi sa reziste in fata atacurilor naziste. Inceputul razboiului cu Germania a fost marcat de discursul regelui si de dubla victorie a acestuia – George al VI-lea a reusit sa insufle curaj oamenilor de rand si, pe o nota mai personala, iar pentru filmul de fata esentiala, sa isi depaseasca dificultatile de exprimare, respectiv balbaiala proverbiala.
Geoffrey Rush este Lionel Logue, australianul nonconformist ratacit prin Londra, actoras aspirant, fie prea batran, fie prea netalentat pentru a obtine rolurile pe care si le doreste, logoped fara diploma, psihanalist nedeclarat si, printr-un concurs de imprejurari mai putin cunoscut, autorul incredibilei vindecari de balbaiala a regelui George al VI-lea.
Prietenia dintre cei doi, in ciuda uzantelor epocii si a diferentei de statut, este subiectul filmului. Printr-o serie de intalniri, punctate prin umor, incordare sau din contra, o relaxare nespecifica celor de la curte, Lionel il ajuta pe George, sau Bertie, cum doar cei apropiati aveau privilegiul sa ii spuna regelui, sa se cunoasca. Astfel regele reuseste sa admita existenta omului, a defectelor si a limitelor sale si sa le/se accepte.
The King’s Speech este un film de actori, cu Colin Firth, Geoffrey Rush si Helena Bonham Carter / Regina Elisabeta capabili sa te faca sa crezi ca ceea ce ai vazut este adevarat si in acelasi timp sa nu sublimeze nota de spectacol, de exagerare cu drag si efect comic a defectelor propriilor personaje – incapatanare, rigiditate, superioritate afectata, bulimie etc.
Ce face Discursul Regelui sa depaseasca zona de film cu actori buni este atat povestea – scenariul ii apartine David Seidler, el insusi balbait si deci capabil sa inteleaga drama unui impediment de vorbire – cat si realizarea, respectiv regia lui Tom Hooper si imaginea lui Danny Cohen ( The Boat That Rocked, This is England, Dead Man’s Shoes).
Scenariul isi permite numeroase abateri de la realitate din dorinta unui efect dramatic substantial – un exemplu este neglijarea faptului ca in realitate discursul regelui nu a fost live, ci inregistrat pe discuri de metal si deci editat si « aerisit » de pauze si balbaieli incurabile. Un alt exemplu ar fi coloratura limbajului utilizat de Lionel in discutiile cu Bertie – e greu de crezut ca australianul era atat de curajos incat sa atace frontal toate valorile curtii britanice. In mod clar insa, la nivel de scenariu, conflictul si drama au castigat mult prin aceste exagerari.
Regia tolereaza abaterile mai sus mentionate si, mai mult decat atat, le imbratiseaza, oferindu-le actorilor atat o mise-en-scena cat si spatiu de manevra pe toate gamele ( George al VI-lea este intr-o scena balbaitul pe care toata tara il priveste cu gura cascata, apoi tatal plin de imaginatie si umor, apoi monarhul rigid si iute la manie, apoi omul infrant ori dislocat din zona de confort ( secventa in care tatal devine rege pentru proprii sai copii este una din cele mai emotionante).
Imaginea aleasa de Hooper si Cohen pentru a il urmari pe George al VI-lea este una extrem de subiectiva si deci valoroasa. Prin folosirea de obiective largi, prin care spatiul se deschide in fata personajului si il inghite, camera lui Cohen reuseste sa il arate pe rege exact asa cum il descrie si povestea, ca pe un copil de cinci ani plin de teama si de dorinta de a fi acceptat. Culorile desaturate, aura de fum a istoriei, raceala tonurilor se constituie intr-un tot coerent in care insingurarea personajului in fata propriului destin este evidenta.
Singurul pacat important al filmului lui Hooper vine din insasi una din calitatile sale esentiale – « political corectness » – la nivel uman toate personajele sunt bune, asa cum si spectatorul si rudele in viata ale celor aratati isi doresc. Pana si Hitler, in mod amuzant, este identificat doar prin calitatile sale oratorice desavarsite.