Ce au in comun Twilight, Splice, The sorcerer’s apprentice, Prince of Persia, Inception ( de ce nu ?!) si The last airbender, filme proiectate in ultima saptamana in cinematografele din Bucuresti/ Romania ? Toate exploateaza intr-un mod mai mult sau mai putin inspirat aceeasi zona – isi propun sa mearga dincolo de banalul fiecarei zile, banal ce, intr-o oarecare masura provoaca, admitem sau nu, intrarea noastra intr-o sala de proiectie si fixarea ecranului timp de aproape doua ore. Dupa cum am spus, fiecare din peliculele numite mai sus cauta magia si, functie de idee si abilitatea regizorului, reusesc sa faca asta asemenea altor multe filme de gen sau din contra, aducand ceva nou ( mai greu).
The last airbender este in mare masura un film de gen care nu se abate cu nimic din zona retetei. Pornit de la un serial de animatie de succes, difuzat pe postul american Nickelodeon pana in anul 2008 – Avatar, The Last Airbender – il are ca regizor si producator pe M. Night « The Sixth Sense » Shyamalan. In ciuda ultimelor filme ale acestuia ( The Happening, Lady in the Water) implicarea lui Shyamalan este/ era mai degraba promitatoare.
Gandit ca prima parte a unei trilogii – ramane de vazut daca va fi asa, incasarile neridicandu-se neaparat cu mult peste cheltuielile de productie si promovare – Utimul razboinic al aerului introduce personajele principale si ofera premisele desfasurarii actiunii de-a lungul celor trei filme : intr-o lume a magiei, una din cele patru natiuni, cea a focului, incearca sa se impuna in fata celorlalte ( pamant, apa, aer) prin metode oarecum naziste. Nu putine sunt trimiterile catre -ismele ultimilor 2000 de ani. Si nici prea profunde – intr-un episodul Avatarul este tradat pentru o punga de arginti. Povestea ramane astfel in zona schemei fara prea multe jene. Ce reprezinta insa Avatarul dincolo de ceea ce stim deja din filmul cu fiinte albastre ? In filmul de fata el este un baietel pe nume Aang, reincarnare a multor altora maestri de dinaintea lui, un « imblanzitor » al aerului, de unde si titlul. Pentru a deveni Avatar pe bune, Aang trebuie sa invete sa controleze si celelalte trei elemente numite mai sus, sub semnul echilibrului si egalitatii, filmul capatand astfel aspectul unui ritual initiatic, care iarasi, nu de putine ori, imprumuta elemente din buddhism – Avatarul nu trebuie sa isi foloseasca niciodata puterile pentru a face rau, ceea ce marcheaza si bifarea casutei « lectii pentru cei mici ».
Magia nu iese de multe ori la suprafata. E poate de vina si numarul de ani peste cei 12-13, necesari pentru receptarea in conditii perfecte a elementelor filmului. Daca ai trecut de faza Clearasil dialogurile suna aproape cap-coada fals si stupid iar actoria copiilor atent selectati din pepiniera Nickelodeon/ MTV este demna de vremurile Abracadabra. Exceptie face chiar Aang/ Noah Ringer – centura lui neagra la taekwondo conferindu-i ceva din seriozitatea si gravitatea pe care un maestru ar trebui sa le aiba. Ca sa nu mai vorbim de miscari/ coregrafie. Ajuta si catelul zburator al acestuia, un ecou lipsit de personalitate al lui Falkor din poveste fara sfarsit. Efectele vizuale sunt in mare parte standard, fiind si sufocate de conversia in 3D, care ia mult din luminozitatea si stralucirea imaginii.
The last airbender e un film de vazut cu copiii. Recunosc ca la anumite momente din film ( momentul cand Aang este identificat de un lord al focului ca noul Avatar sau momentul tsunami, cand Aang reuseste sa controleze apele oceanului) am regretat ca nu mai am 12 ani si nu pot sa mai cred ca, poate, cu ceva efort, ceea ce vad pe ecran nu e chiar imposibil.