1 iunie 2010. Azi am reusit sa vad sase filme. Prea putine in raport cu ce voiam dar deja fortand serios limita de acceptare. Deja, dupa al treilea, exista riscul sa incepi sa vezi filmele ca la casting, sa vrei ca ele sa se muleze pe starea ta si sa pierzi din obiectivitatea cu care le judeci. Sau cateodata, din contra, sa devii atat de obiectiv incat orice forma de empatie sa dispara. Un titlu bun ajuta selectia, mai ales cand toate synopsisurile incep sa sune la fel : un viol, o tendinta de sinucidere, crime, cazuri terminale, toate capata relevanta meniului de la McDonalds. Asa ca o sa incerc de acum incolo sa spun si de ce am ales sa vad un film si cat de recompensate au fost asteptarile.
Ellie Parker. SUA, 2005. Din ce motiv ? Naomi Watts, inainte de toate. Apoi situatia : o actrita cauta sa castige un casting/ mai multe si este urmarita la fiecare pas pe care il face, obsesiv, cu cabotinism, cu dedicatie sau disperare. Secventele de casting sunt reusite, poate prea monocorde, jucand invariabil cartea stupidului, a idioteniei oamenilor din industria filmului. Mult din senzatia de repetitivitate poate fi explicata si prin faptul ca Ellie Parker a rezultat din cinci ani de filmari, pe modelul « mai facem un scurtmetraj si il mai lipim la rest, pana iese filmul », povestea fiind categorisibila ca incropita si generica. « I sucked your fucking flacid cock » ii spune Ellie/Naomi Watts directoarei de casting, partenera de replica intr-o selectie la care regizorul nici nu s-a obosit sa vina. Filmul e plin de astfel de replici si situatii « amuzante », de multa frustrare, pe care Scott Coffey, regizorul, a simtit-o probabil din plin in cei 15 ani de meserie de actor. Dupa un curs de actorie la care se urla cu spume, se baga pumnul pe gat si se tipa ca la zoo, prietena cea mai buna a lui Ellie spune sarcastic « Do you think Meryl Streep had to do all this shit ? ». Urmeaza un concurs de plans. Per total, casting bun si mult comic de situatie. 3/5
http://www.youtube.com/watch?v=d57fNnvjGPI
Inverse. Polonia, 2009. In competitie. Ales din acest motiv si pentru ca nu era nimic care sa ma intereseze pe slotul respectiv de timp. Da, se intampla si asta. Incadrabil in genul comedie neagra, Inverse se vrea probabil o cronica absurd-comica a anilor ’50, narata din perspectiva Sabinei, o fata batrana de vreo douazeci si ceva de ani, a mamei si a bunicii acesteia. Concluzia ar fi ca femeia poloneza este indestructibila, facand fata atat contabilului betiv cat si activistului semiviolator si inghititului zilnic al unei monede de aur, de teama ca aceasta sa nu fie descoperita. Comicul functioneaza intr-o masura destul de mica, desi mixul de situatii bizare, clar-obscur, imagini de arhiva si umor involuntar este mai degraba valabil. Finalul filmului, in care apar culoarea, masinile straine, barbatul homosexual rezultat in urma violului si iubitul lui american este fie ratat, fie subversiv la culme. 3/5
http://www.youtube.com/watch?v=RGGtjec0eC4
Apoi Tot ce poate fi mai nou si mai ciudat. Statele Unite, 2009. Vazut datorita titlului, evident, si din curiozitate. Parea sa promita genul de comedie underground minimalista, de film pe care americanii pot sa il faca cateodata foarte bine. Dupa o ora de cadre in care am vazut efectele crizei asupra visului american si am inteles, cred, cum sta treaba cu copiii, cu nevoile, cu evolutia sau lipsa acesteia intr-un cuplu ( trei, ca sa fiu mai exact), totul garnisit cu momente de slideshow urban si promenade deznadajduite ale lui Wayne, personajul principal, m-am plictisit. Jocul actoricesc, probabil intentionat sec si robotic si confesiunile lui Wayne m-au facut sa empatizez doar pe jumatate. A urmat un blowjob intre prieteni, o crima si senzatia ca regizorul scenarist a activat toata povestea in ultimele 15 minute, intr-un mod artificial. Ce-i prea mult, strica, oricum am lua-o. 3/5
http://www.youtube.com/watch?v=3onswXhfptE
Cum mi-am petrecut sfarsitul verii. Rusia, 2009. Un film despre doi barbati care impart o insula izolata din oceanul Artic. Un film in patru personaje : Sergei, meteorologul experimentat, barbatul solid care face lucrurile sa mearga, Pavel, tanarul absolvent temator, aflat acolo pentru o experienta de o vara, insula neprietenoasa pe care se afla cei doi si, mai ales, absenta celorlalti, a caror manifestare este limitata la o interactiune scurta si mecanica, prin radio, cu ocazia transmiterii datelor meteo. Prima parte a filmului observi dinamica relatiei celor doi, viata pe insula si ritmicitatea innebunitoare a acesteia. Totul avand curatenia si poezia lucrurilor simple. Apoi intervin drama si reactiile nu tocmai de inteles ale lui Pavel, scazand cumva din valoarea filmului. Dincolo de asta, cea mai buna pelicula de pana acum, de (re)vazut la Bucuresti, ocazie cu care mai vorbim despre. 4 ½ /5
http://www.youtube.com/watch?v=ckyiMJXpV98&feature=related
Peste al cincilea film o sa trec rapid. Orasul diavolului. Serbia, 2010. In competitie. « O comedie care satirizeaza societatea sarba contemporana » spune catalogul festivalului, si da, asta am remarcat si eu in ora cat am rezistat in sala. Umorul facil, livrat cu voluptatea unui program de revelion m-a obosit aproape instantaneu, desi filmul venise cu recomandari calduroase.
Tot raul spre bine – am fugit la Republica pentru al 6-lea film. Rapirea. Franta, 2009. Poveste simpla : Stanislas Graff, directorul unei multinationale, este rapit, ocazie cu care presa descopera viata secreta a lui Graff iar familia, prietenii, colegii aka toata lumea se repozitioneaza in raport cu acesta. Un film frantuzesc, pretios, cu o stilistica usor obosita, de film politist, care lasa insa loc de gandit. Ce e mai rau : rapirea si amputarea unui deget, in scopul obtinerii unei recompense, sau amputarea propriei persoane, a identitatii, facute discret, elegant, la lumina zilei, frantuzesc in virtutea unor valori morale si a unor aparente de pastrat cu orice pret ? Ramane de gandit. 3 ½ /5
http://www.youtube.com/watch?v=fmBFj-BO8w8
Am iesit din sala la aproape unu dimineata, cu capul plin de filme si cu gandul ca macar unuia dintre ele trebuie sa ii fac dreptate si sa il vad din nou, mai ales ca intre doua discutii intense de criticat imi mai aduc si aminte cat de greu este pana la urma sa faci un film.