31 mai 2010. Prima zi la TIFF. Aproape imediat ajuns am intrat in Cinematograful Republica. De altfel indicat, pentru ca afara statea sa ploua. Pana sa inceapa filmul, nasul s-a umplut cu mirosul istoric al salii, in care atat scaunele cat si aspectul general pareau sa nege plecarea lui Ceausescu dintre noi.
Primul film. Tony Manero. Chile, 2008. In afara competitiei. Dupa cum indica si numele, personajul principal, trecut bine de a doua tinerete, are o obsesie – eroul omonim din Saturday Night Fever. Daca mai adaugam si contextul, 1978, dictatura lui Pinochet, mixul pare cel putin excentric. Dinamica filmului nu suporta insa prea multe nuante : Raul (cu accent pe u) omoara o babuta pentru a ii lua televizorul, Raul vinde televizorul ca sa isi procure dalele de sticla necesare scenei pe care urmeaza sa se desfasoare ca dansator, si inca un omor, si inca zece dale, si inca o crima, si inca niste dale, si un cadru cu un penis incapabil de erectie, metafora repetitiva, de altfel, si tot asa. Ramane prin feelingul mizerabilist si scena in care, invidios pe concurenta, Raul manjeste cu rahat, productie proprie, costumul alb de scena al competitorului. 2/5.
http://www.youtube.com/watch?v=qBNyxSp_RSc
Apoi I am love/ Io sono l’amore. Italia, 2009. O melodrama stilata cu Tilda Swinton. Cu un feeling optzecist, filmul si regizorul Luca Guadagnino reusesc, dincolo de povestea banala, sa obtina o atmosfera in care toate elementele se imbina elegant, de la feluri de mancare pana la rolul foarte bun si uman facut de protagonista, de altfel si producatoare. I am love vede transformarea Tildei Swinton din mama de familie, organizatoare perfecta de dineuri si trofeu rusesc al unui industrias de textile, intr-o femeie ale carei simturi se acutizeaza odata cu pasiunea pentru prietenul bucatar al fiului ei. De vazut neaparat cand TIFF ajunge si la Bucuresti. 4/5 si de departe cel mai coerent si interesant film al zilei.
http://www.youtube.com/watch?v=UUXEAhJb_O0
Schimb cinematograful si merg la Victoria. Ma ploua bine, deci cu ochii si spiritul clatit, intru la Grasii/ Gordos, Spania, 2009. Film in competitie. Pana sa inceapa, un scurt metraj animat cu un copil si doua babe pedofilo-canibalo-lesbiano-piromane care, intr-o estetica tot mizerabilist-coerenta, imi cam intoarce stomacul pe dos. Constat ca nu pot sa imi misc nici picioarele, ceea ce, cu intarziere, imi reveleaza ca sala are un numar dublu de randuri fata de cel permis intr-o lume cu oameni sariti de 1,50 m. E de inteles totusi, vazand ca nu mai e loc sa arunci un ac, daramite sa muti un picior. Revenind, Gordos e povestea unor supraponderali intrati in terapie. Nu poti slabi daca nu iti rezolvi problemele, daca nu te intelegi. Bullshit. Iarasi tone de mancare, iarasi metafore cu penis, dar mai mult decat orice, foarte multe glume, foarte multe foarte amuzante, atat de multe, incat de la un punct incolo parca e greu sa razi, mai ales din cauza senzatiei de repetitivitate. De vazut, mai ales pentru ca rar se vede un film atat de politically incorect, fata de toata lumea !, si care reuseste sa nu termine cu concluzia « lasa ca si gras e bine si frumos » 3 ½ /5
Ultimul film, tot din competitie, Povestea anodina, Thailanda, 2009, face ce scrie pe cutie. Se mai spala o farfurie, se mai spala un personaj, un cearsaf, se mai vomita, se mai vede un penis metafora, totul intr-un film de care am presimtit ca se va spune la final « cat de frumos, cat de intens ». Eu unul m-am plictisit copios. Si desi pot gasi calitati filmului ( bine interpretat, credibil, structura non-lineara interesanta), prefer trailerul. 2 ½ / 5
http://www.youtube.com/watch?v=1_oAJPfoBfo