Apără-mă de familie, că de străini mă apăr şi singur.
Degeaba vrem o ţară ca afară, dacă nu învăţăm să comunicăm, să ascultăm şi să înţelegem, pare a spune Radu Jude, în Toată lumea din familia noastră, noul lui atac glorios la adresa stilului românesc de a interacţiona cu oamenii pe care se presupune că ar trebui să-i iubim şi să-i protejăm. Izul de Românie este dat de mitocănia crâncenă, detestabilă, insuportabilă, care zace în fiecare dintre noi şi pe care, prin puterea exemplului personal, îl inducem copiilor noştri.
Ca şi în filmele lui precedente, Jude dă cu sete în a) răutatea absolut gratuită care-i determină pe anumiţi oameni, (în acest caz pe Otilia, mama divorţată, magistral interpretată de Mihaela Sârbu) să le facă viaţa complet imposibilă celor din jur, b) obiceiul românului de a răspunde la dragostea dezinteresată cu un sictir mârlănesc (iar Stela Popescu, în rolul mamei eroului, e absolut impecabilă, stimabile domn Victor Rebengiuc. De Tamara Buciuceanu-Botez nici n-are rost să mai vorbesc – cele două bătrâne mame sunt responsabilele cu omenia din film.), c) obiceiul şi mai enervant al românului de a şti totul mai bine decât toată lumea şi de a da verdicte cu o aroganţă infinit de prostească şi de jenantă, căreia, de la un punct încolo, nu-i poţi răspunde decât cu violenţă fizică.
Toată lumea din familia noastră e un Falling Down românesc, iar tensiunea din ce în ce mai grea, din ce în ce mai apăsătoare, din ce în ce mai furioasă, pe care o acumulează Şerban Pavlu nu e cu nimic mai prejos de performanţa lui Michael Douglas. Ca şi în Falling Down, spectatorul trăieşte filmul cu o satisfacţie imensă, pentru că toţi cretinii din film încasează ceea ce ar merita să încaseze tipologiile aferente de cretini din vieţile lor.
Iar ceea ce mi-a plăcut mai mult aici, decât în filmul lui Joel Schumacher, este că nu avem un final de tip “mură-n gură”.
13 comentarii