Text & Foto: Cristiana Apostol
Spune-mi ce cliseu iti place ca sa-ti spun cine esti!
Am asistat la un moment-dat la un discurs in care se spunea ca sentimentul de melancolie pe care il transmite o fotografie face ca fotografia respectiva sa aiba un impact mai mare (decat alte imagini) in randul privitorilor.
Mie imi plac cliseele pe care le pot numi “pozitive”. Fotografiile de peisaj cu apusuri, lumini de contur care scarpina blanita unor oi idilic pozitionate in cadru, copii murdari la gura, catei, pisici, babute, culori. Sunt vinovata. Si pana la urma urmei, cred ca toti suntem vinovati de asta. Este imagine pozitiva, recreativa si pana la urma urmei, de ce n-ai consuma asa ceva? Imi place sa stiu ca exista si ca atunci cand am nevoie, ma pot refugia intr-un colt de culoare si lumina, din care sa calatoresc in toata lumea, si mai ales, intr-o lume pe care o aleg eu.
Nu cred ca dupa o zi obositoare de munca (mai ales ca vine si vara cu canicula ei cu tot), ajungi acasa si vrei sa vezi, sa zicem, numai fotografii cu cosuri de gunoi (eventual si cu continutul). Cat de multa tensiune poti acumula, consumand doar clisee negative si negand beneficiul adus de cele pozitive? Cred ca “da”, sunt necesare fotografiile cu subiecte grele, si isi au locul lor, le acordam cu totii timp, chiar daca reactiile nu apar pe ecran. Imaginile cu refugiati, masacre, conflicte armate, ne privesc si ne ating pe toti, pentru ca ele ofera un chip statisticilor pe langa care am trece poate nepasatori. Dar pentru protejarea psihicului nostru, pentru reconstructia a ceva ce a fost daramat, sau pentru recreere, la ce fel de imagini ne uitam? Si mai ales, ne acordam un timp de respiro pentru a consuma imagine care sa ne detensioneze? Sunt mai prejos cliseele recreative decat cliseele negative doar pentru ca apeleaza la alte trairi care dor mai putin?
Fotografii: Cristiana Apostol / https://www.facebook.com/cristiana.apostol