Vaya con Dios şi-a susţinut concertul de adio la Bucureşti în martie. Am scris despre el aici. De ce publicăm abia acum acest interviu inedit? Pentru că avem oroare de fenomenul: un artist străin vizitează ţara şi a doua zi, toată presa publică frumos, în turmă, ce a avut omul de povestit. De cele mai multe ori, aceleaşi lucruri, pentru că nici întrebările scribilor noştri nu dau pe dinafară de originalitate.
TABU: Ai influenţat nenumărate adolescente nouăzeciste cu lookul tău şarmant, graţios, cu tente burleşti. Cum ţi-ai creat acest stil?
DANI KLEIN (solista trupei): A venit de la sine. Mama a fost croitoreasă. Îmi confecţiona hăinuţele, pe când eram copil. De asemenea, mă ducea la cumpărături în fiecare săptămână. Chiar dacă nu achiziţionam nimic, ne uitam la materiale, la noile tendinţe. Pe ea o interesa în mod special, pentru că avea comenzi de haine de la cliente. Lucra acasă. Moda era principala ei preocupare. Iar eu adoram lucrul ăsta, încă de când eram o fetiţă mică.
Şi când ţi-ai conturat propriul stil?
Am mers pe clasic, contrapunctat cu câte un element al ultimei mode. De exemplu, nu se purtau decât cizme scurte. Apoi, brusc, în anii 60, au crescut până aici. (Indică jumătatea coapsei.) Cred că am fost prima din cartierul meu care să poarte cizme lungi. Ţin minte că oamenii se uitau lung şi dezaprobator la mine. De asemenea, am fost prima care a început să se îmbrace în negru. Conform ideilor fixe ale vremii, negrul era o culoare pentru văduve. Oamenii tineri nu aveau voie să poarte negru. Iar eu mă duceam la şcoală îmbrăcată în negru, iar profesorii considerau că lucrul ăsta e groaznic. Deci, mi-am precedat epoca. Iar când a venit moda hippie, am fost cea mai dementă hipioată. Umblam desculţă pe străzi. Apoi a venit moda punk, şi tot părul meu a început să indice tavanul. Purtam cercei cu cranii şi piele. Încă îmi plac oamenii alternativi, iar asta mă linişteşte.
Adică?
Foarte mulţi oameni de vârsta mea nu sunt aşa. Vor ca oamenii tineri să fie cuminţi şi previzibili. Eu, când văd oameni cu piercinguri, frizuri demente, tatuaje şi alte chestii, mă distrez.
Din păcate, cu mine nu s-a prea distrat…
Cum îţi menţii această prospeţime a percepţiei?
Cred că e genetică. Şi mai cred că ţine de felul tău de a fi. Sunt oameni care se simt bine dacă lucrurile sunt mereu la fel, dacă au o rutină şi totul merge „aşa cum trebuie”. Ăştia, indiferent de vârstă, devin complet dezorientaţi când lucrurile se schimbă brusc. Eu sunt exact contrariul: dacă lucrurile intră într-o rutină, mă plictisesc până la lacrimi şi caut mereu să descopăr lucruri noi, altfel simt că mă plictisesc. Trebuie să simt că sunt ocupată. Trebuie să descopăr în permanenţă lucruri noi. Ascult mereu ştirile, citesc reviste şi ziare, îmi place să călătoresc, să mă informez despre diverse lucruri.
Care-s destinaţiile tale preferate de călătorie?
Îmi plac ţările calde. Vremea este oribilă în Belgia.
În ce sens?
Nu prea avem anotimpuri. Mă înţelegi, aici, când e vară, poate că e prea cald, dar e
vară. Iarna, poate că e frig, dar e iarnă. În Belgia, te poţi pomeni cu o iarnă caldă şi o
vară rece. Plouă mereu. Nu putem hotărî niciodată, de exemplu, să facem o nuntă în aer liber în iulie. Nimic nu ne garantează că nu va fi o ploaie torenţială. Sau un frig cumplit. Aşadar, plouă al naibii de mult şi totul e cenuşiu. Iarna asta a fost cea mai cenuşie iarnă pe care am avut-o de 60 de ani. Am nevoie de soare. Prefer să sufăr din cauza caniculei decât de frig.
M-ai surprins când mi-ai spus că vecinii şi profesorii îţi dezaprobau opţiunile vestimentare. Imaginea Belgiei în lume e extrem de liberală şi libertină.
Acum, da. Dar eu am 60 de ani. În copilăria mea, erau foarte retrograzi.
Chiar ai 60 de ani? Cunosc femei de 40 de ani care ar putea să-ţi fie mame.
Haha, mulţumesc. Repet, ţine de genetică. Şi am avut o viaţă sălbatică. În tinereţe, am băut, am luat droguri, am făcut tot soiul de nebunii şi am avut numai nopţi albe…
Ştiam eu că ăsta e secretul tinereţii!
Nu, nu. În ultimii 15 ani, m-am mai băut deloc alcool, nu mai fumez, am program decent de somn şi fac sport de două ori pe săptămână. Mănânc sănătos. Dar, pe bune, e moştenită de la părinţi; nici ei nu şi-au arătat vârsta. Mama a părut mereu cu zece ani mai tânără decât avea în realitate. Apoi, peste noapte, cu şase luni înainte de moarte, s-a transformat într-o femeie foarte, foarte bătrână. A fost ciudat.
De ce aţi decis să puneţi capăt trupei?
Pentru că am făcut 60 de ani. Şi începe să mă plictisească din ce în ce mai mult să petrec ore în şir în aeroporturi, în avioane, în maşini. Pentru privilegiul de a fi pe scenă o oră şi jumătate, eşti pe drumuri câte trei zile. La un moment dat, te saturi până peste cap de asta. Vreau să fac şi alte lucruri cu viaţa mea. Cânt repertoriul ăsta de nenumăraţi ani.
Te deranjează faptul că oamenii cer aceleaşi cântece?
O vreme, m-a iritat. Apoi am înţeles. Şi eu, când mă duc la un concert al lui Chris Isaak, vreau să-l aud cântând Blue Hotel, indiferent de numărul de albume pe care le-a lansat de atunci şi până acum. Dar ce putem face noi, trupa, pentru ca piesele astea să rămână excitante şi pentru noi, este să le schimbăm aranjamentul muzical în mod regulat.
Chiar dacă trupa se destramă, vei continua să faci muzică, fără atâtea călătorii?
Da. Dar proiecte diferite. Fundaţia Yehudi Menuhin m-a invitat, de exemplu, să creez un spectacol pentru ei. Iar eu am invitat diverşi artişti: o cântăreaţă de flamenco, Iva Bittová, din Cehia, un alt artist din Franţa… Vreau să fac acest spectacol, dar cu diverşi oameni, nu doar cu noi. Vreau să fim mai mulţi în lumina reflectorului.
De unde atâta altruism? Cei mai mulţi artişti sunt nişte egocentrici supremi.
Egocentrismul presupune foarte multă responsabilitate. Mie îmi place să împart lucrurile. (chicoteşte.) Şi plăcerea, şi durerea.
Dar n-o să regreţi etapa Vaya Con Dios?
Deja o fac. Deja am început să-mi dau seama cât de greu va fi.
Tu te-ai mai retras o dată din muzică, nu?
Ba da. Între 1996 şi 2003.
Ce-ai făcut în anii ăia?
M-am întors la şcoală. Abandonasem liceul pentru muzică. Acum, m-am întors, am terminat liceul şi am făcut facultatea de filozofie.
De ce filozofie?
Pentru că mi-am dorit dintotdeauna să înţeleg rostul vieţii.
Au fost surprinşi profesorii să aibă o studentă atât de celebră?
Nici măcar nu şi-au dat seama. Profesorii ăştia trăiesc într-o lume proprie, care gravitează în jurul propriei lor persoane. În plus, acum, la universitate, sunt câteodată 600 de persoane într-o aulă. Nu au nici un fel de contact personal cu tine – şi nici nu-i interesează să-l aibă. Iar examenele finale sunt cu teste grilă. N-aveai cum să-ţi manifeşti personalitatea. Şi, aminteşte-ţi, vorbim despre filozofie! A fost o mare dezamăgire.
De ce nu te-ai dus la Conservator?
Ce să fac eu la Conservator? Eventual, să predau.
După primul tău concert, de la Cluj, presa a scris că ai ţinut un discurs despre drepturile romilor. Ştii că Madonna a fost huiduită pentru asta, acum doi ani?
Nu ştiam. Dar muzica mea are puternice influenţe gypsy. Romii au influenţat o bună parte din muzica pe care o ascultăm acum, fie că ne place, fie că nu. Chiar şi muzica clasică: Brahms, Bartók, etc. Până şi chansonul franţuzesc are puternice influenţe ţigăneşti. Apoi, am văzut un excelent film din Serbia, Am întâlnit şi ţigani fericiţi, şi am auzit-o pe Olivera Katarina cântând Jelem, jelem. A devenit unul dintre cântecele mele preferate. Bizar e că, deşi muzica lor e iubită, în multe locuri, romii sunt dispreţuiţi şi trataţi oribil. Desigur, admit că şi ei au o parte din vină pentru asta. Şi totuşi, e aberant fac spaniolii: se folosesc de folclorul rom să-şi promoveze turismul, de la vestimentaţie şi până la flamenco; în schimb, când vine vorba de oameni, îi urăsc cu o înverşunare absolut inexplicabilă.
Foto: Cristian Mitrea, Mihai Vasilescu (KISS FM). Interviu realizat courtesy of EVENTS.
10 comentarii