Mizantropii dau bine pe ecran . Dintotdeauna. E logic. Il vezi pe unul care injura tot si toate si empatizezi, purtat de micile tale frustrari de zi cu zi ( de ce dracu’ are Administratia financiara numar de telefon cand probabil e mai usor sa il faci pe varul tau de gradul 12 din China sa raspunda ?! ). Daca injuraturile sunt facute cu cap si ceva farmec, e si mai simplu. Cazul cel mai celebru care imi vine in minte e Melvin Udall/ Jack Nicholson din As good as it gets, cu a caruia rautate verbala inca imi mai asezonez si acum, la mai bine de 13 ani de la prima vizionare, tumultoasa-mi existenta.
Boris Yellnikoff , in traducere libera Boris Tipatorpanalaepuizare, este un aproape nominalizat la Nobel fizician in etate, care isi taraie viata ( la propriu !) intre partide de sah si jignit copii, si sesiuni de injurat cam tot ce il poate ajuta pe Woody Allen sa mai produca cate un text amuzant. Cine a mai vazut un film de si cu Woody Allen stie ca logoreea acid-pseudo-savanta-megalomaniaco-frustrat-compensatorie este marca inregistrata. Cine nu, va rog. Mister Yellnikoff sparge in primele cinci minute de film bariera celui de-al patrulea zid (teoria teatrului, secolul 18, Denis Diderot) si se adreseaza direct spectatorului. Lucru de altfel perfect coerent cu conditia sa superioara tuturor celorlalte personaje, oarbe, zice el, atat in fata conditiei umane cat si a prezentei spectatorilor in sala de cinema.
Yellnikoff tipa una, alta, versuri, pana cand apare muzica, ceva dincolo de ratiune, pe numele ei Melody, o miss de provincie cu calitatile aferente, plecata de acasa si aterizata moarta de foame direct in fata scarii lui Boris. De aici nebunia. Fata poate fi facuta proasta cu orice ocazie ( si misoginismul e tot marca inregistrata Woody Allen) intr-un proces de imbogatire spirituala mutual avantajoasa. Pe parcurs mai rasare o mama habotnica, reconvertita in New York intr-o artista pentru care sexul in doi are ceva in minus, un tata bigot, a carui infidelitate vis-a-vis de doamna mai sus mentionata se reveleaza a fi, in acelasi New York, refularea logica a atractiei pentru fundasul echipei de rugby din liceu si, nu in ultimul rand, a unui tanar actor pe nume Randy ( excitat, in jargon) care, dupa cum il anunta si numele, readuce lucrurile pe drumul cel bun.
Toate personajele, de altfel schematice si in mod neplauzibil invariabil destinate unei reconversii fundamentale, exista pe ecran ca parte a unei demonstratii – certitudinea gasirii unui sens in haos, dincolo de puterile si intelegerea noastra. Valoarea demonstratiei nu sta insa in sensul ei, ci in desfasurarea de replici si situatii. Atractia lui Whatever works e de gasit in incorectitudinea lui politica fata de credinciosi, politicieni, negri, emigranti, etc (si prin etc se intelege chiar toata lumea care pretinde ca a gasit un sens, o directie !) si in ritmul si patosul afirmatiilor. Cine face filmului testul realitatii, mai bine iese din sala in primele cinci minute. Cine nu, rade, si rade mult. E drept ca cine rade la urma rade mai bine, dar hei, whatever works, vorba filmului.