Rar dai peste o comedie pe care sa ai chef sa o vezi din nou, imediat dupa prima vizionare. Si apoi, cand ajungi acasa, dupa a doua vizionare, sa intri pe youtube, sa te uiti de cateva ori la trailer si sa te pufneasca iarasi si iarasi rasul. Wild target este o astfel de comedie. Remake dupa filmul francez din 1993, Cible emouvante, cu Jean Rochefort si raposatii Marie Trintignant si Guillaume Depardieu, farsa britanica a fost desfiintata de critici, site-ul Rotten Tomatoes retinand Wild Target ca pe un film fara umor, previzibil, trenant si deh, salvat din cand in cand de actori.
Nici ca se poate tampenie mai mare ! – aproape ca te intrebi ce s-au dus sa vada respectivii critici. In « Punct ochit, punct…iubit » Bill Nighy / Victor Maynard este un asasin platit, hit man celebru dintr-o familie de ucigasi cu pedigree, genul crescut de mic cu pistoale de jucarie si caruia i se ofera ca album de aniversare colectia taieturilor din ziar cu crimele din intreaga activitate. Atat de celebru este Maynard incat specialistii din industria crimei la comanda il recunosc imediat in descrierea omului banal, obisnuit, cu nimic peste medie si deci neidentificabil. Aparent impaiat dar cu precizia unui ceas elvetian cu care se poate taia oricand o delicioasa rulada de carne, Bill Nighy este genial si, ca bonus, cel mai bun Jean Rochefort.co.uk posibil. Mustata si lectiile de franceza ale lui Maynard constituie de altfel un omagiu adus de Nighy originalului.
Pe partea de actiune, totul este bine si frumos in viata lui Maynard pana cand cei 50 de ani in chip de lup singuratic si Emily Blunt / Rose, o hoata nimfomana, il surprind intr-o pasa melancolica. Ce urmeaza este o poveste trasa de par, cam ca in toate comediile care sunt si amuzante. Desfasurarea ei implica falsuri, recompense, crime accidentale, urechi desprinse de posesor, urmariri ca in filme, tantalai cat cuprinde, iar secretul functionarii perfecte se bazeaza pe doua elemente: actori ( Nighy, Blunt, Rupert Grint – roscatul din Harry Potter, Martin Freeman, Gregor Fisher, Rupert Everett) si timing. Primii functioneaza excellent impreuna, mosul soporific, banuit de homosexualitate de propria mama, pasionat de bonzai si imperfectul din limba franceza fiind iubitul ideal al bombei sexy care anticipeaza orice partida cu intrebarea « cat cantaresti ? » si merge prin muzeu cu bicicleta. Asta ca sa mentionez doar o potriveala.
Cat despre timing, totul este leeeent, lent pana la limita prostiei, atat de lent incat diferentele dintre personaje au timp sa se vada si comicul ce reise de acolo sa fie gustat/ infulecat. Un exemplu perfect ar fi secventa intr-un cadru lung, la plan intreg, in care seful botoxat si iubitor de arta, jucat de Rupert Everett, canta la pian in timp ce bodyguardul sau gras, proaspat busit/ infofolit in bandaje si in mod evident imun la arta, sta langa, prabusit pe un scaun, intr-o poza aproape vie a disperarii resemnate.
Cuplurile din film functioneaza perfect si acesta e poate cel mai mare merit al peliculei. Se pare ca actorii au fost atrasi atat de scenariu cat si de compania celorlalti – Martin Freeman, nemesisul lui Maynard, spunea de Bill Nighy, cu sarcasmul britanic aferent « As putea sta pe langa el… in orice moment al zilei » iar Nighy, referindu-se la Blunt, Grint si mini-ul rosu in care au facut toate secventele de urmarire, afirma retinut « E bine ca ne-am inteles, trebuind sa stam atat de mult intr-o masina asa mica ».