Cine sunt actorii? Gemma Jones, Anthony Hopkins, Naomi Watts, Antonio Banderas, Josh Brolin si Freida Pinto. Cine sunt personajele? In dezordinea aparitiei: Helena, fosta sotie si actuala alcoolica nedeclarata, genul de epava acra, plangacioasa si nereparabila care se trateaza cu whiskey si o clarvazatoare pe nume Cristal. Alfie, batranul cu gene bune, incapabil sa-si accepte varsta si greutatile presupuse de aceasta, vezi Helena, drept pentru care esueaza hotarat intr-o casatorie cu Charmaine, ex-prostituata nimfomana cu accent. Sally, fata Helenei si a lui Alfie, sotie din intamplare, dornica de o viata mai aventuroasa/ artistica pe care insa de la sot la mama si de la sef la realitate, totul pare sa i-o refuze. Greg, seful lui Sally si barbat cult, rafinat, cu breton, capabil sa ofere drept cadou cercei care costa cat un autobuz. In doua cuvinte, Antonio Banderas. Apoi Roy, sotul lui Sally, scriitor semiratat, sofer si sot ratat plenar insa matura speranta in ale hotiei intelectuale si adulterului. Freida Pinto, doamna in rosu de vis-a-vis (de casa lui Roy si a lui Sally), viitoare fosta logodnica si, de ce nu, muzicoloaga.
Ce spune reteta ca vor personajele? Cam ce vor de obicei, si nu numai intr-un film de Woody Allen – sa fie fericite. Si desi cred ca stiu cum, habar nu au. Si nici nu ajung sa fie. Combinatiile in care Allen isi aseaza eroii nu vin decat sa confirme teza ca fericirea este fie temporara, fie in alta parte. Intr-un film lent si de multe ori plictisitor, cei sase reusesc de putine ori sa atinga culmile nevrozelor si obsesiilor care l-au facut celebru pe Woody Allen in tripla ipostaza de scenarist, regizor si actor. Cu exceptia Helenei/ Gemma Jones, toti ceilalti nu par sa fi inteles ca o interpretare realista a dialogurilor si refuzul de a imprumuta plenar din nevrozele regizorului suna, intr-un film de Woody Allen, la fel de nefiresc ca un urlet in soapta.
Ce mai contine reteta? Dialoguri mai rar inspirate si situatii mai rar amuzante – aproape exclusiv datorate Helenei si lui Charmaine/ Lucy Punch, personajele cu care, la nivel comic, Woody Allen a fost mai rau si deci mai generos. Mai adaugam si imagini din Londra, mai calda si mai primitoare decat in materialele promotionale, desi relativ banala si pietonal redata. Si nu in ultimul rand, o filosofie interesanta dar benign tratata, conform careia numai cel care se pacaleste plenar si pana la capat poate fi cu adevarat fericit. Ideea nu salveaza reteta de la condamnare si de altfel nici filmul, dar reuseste cu putin efort sa ofere o justificare, macar pentru acesta din urma.