Nu, n-aţi nimerit pe site-ul unui institut de promovare a culturii norvegiene. Deşi, e adevărat, e al doilea film norvegian despre care scriem la interval de o săptămână. Dar nu e vina noastră; e vina bravei naţiuni scandinave, care s-a apucat să facă filme foarte bune în ultima vreme.
Oslo. 31 august este al doilea lung-metraj al lui Joachim Trier. (Fără legătură cu danezul Lars VON Trier, dragul nostru consumator de popcorn). Inclus în selecţia Un Certain Regard de la Cannes, filmul a plecat de la TIFF 2012 cu marele trofeu. Idem de la Festivalul Internaţional de Film de la Stockholm. Va intra în cinematografele româneşti vineri, pe 13 iulie.
Pe scurt, este vorba despre o zi din viaţa unui dependent de heroină. În regulă, veţi protesta voi, de ce încă un film cu drogaţi? Ştiiim, ştim, drogurile distrug vieţi, deci sunt rele, nu e nevoie să ne-o mai desenaţi o dată.
Ei, bine, cele mai multe filme arată asta într-un mod foarte expozitiv şi foarte didactic. Eroul este din periferie (pff, nu un fin ca noi, se va delimita instant spectatorul), are o familie disfuncţională (lipsa dragostei din copilărie, da-da) sau, dimpotrivă, e beizadea de bani gata care are impresia că i se cuvine totul în viaţă (“aşa le trebuie, dacă i-au dat totul mură-n gură”, va chiţăi satisfăcut publicul.)
Trier nu încearcă să obţină reacţii atât de clare vizavi de personajul său. Dimpotrivă: Anders (jucat magistral de actorul Anders Danielsen Lie) e un tip aparent normal, dintr-o familie decentă, middle-class, un absolvent de universitate. Unul dintre noi. Pentru că nici noi nu suntem feriţi de tentaţia plăcerilor interzise şi, oh, atât de uşor de experimentat.
Anders e un tip inteligent, original, creativ, talentat, o fostă tânără speranţă literară. Numai, că, ghinion, s-a apucat de heroină şi toate aceste calităţi au rămas undeva, în urmă, în timp ce eroul se zbate să-şi găsească un sens al vieţii la o clinică de rehab, iar părinţii îşi vând casa, să-i plătească terapia. Şi, în continuare, e de o normalitate frapantă. Pentru că orice om normal poate ajunge să-şi vândă casa, din cauza dependenţei de heroină.
După o îndelungată terapie, Anders ajunge să obţină un interviu de job la o revistă însemnată. Şi pleacă în “permisie” la Oslo, timp de 24 de ore.
Ritmul filmului e unul lent, indigest, de “Aurora”. E ritmul interior al personajului, dezorientat şi fără motivaţii. Vizitează rude şi prieteni în virtutea inerţiei. Lucrurile curg pentru că trebuie să curgă; se duce la interviul de job pentru că trebuie s-o facă; viaţa de familie a celor apropiaţi i se pare deprimantă şi fără sens – singurul contrapunct al acestei abulii este dat de telefoanele din ce în ce mai disperate adresate fostei iubite care nu răspunde. Iar în clipa în care interviul de angajare, deşi începe strălucit, o ia la vale îngrozitor de prost, tu, spectator, ştii că soarta eroului e pecetluită. Ştii că o va face din nou.
De această dată, Anders nu-şi cumpără de la dealer un sfert de gram de heroină, cum obişnuia, ci un gram. Apoi, se întoarce între prieteni. Îşi petrece o noapte dansând şi flirtând. (“Cum Dumnezeu rezistă, ştiind că are drogul în buzunar?” mă întreabă companionul cu care mă dusesem la cinema. “Normal ar fi fost să tabere pe el din secunda în care l-a cumpărat.”)
Dar intenţiile atât de normalului Anders sunt prea puţin normale. După noaptea în care, dansând, îşi ia adio de la latura frumoasă a vieţii, se întoarce acasă – casa copilăriei, acum plină de bagaje, cutii, pregătită de mutare – şi bagă în venă. Tot gramul.
Probabil că Joachim Trier nu şi-a propus să facă un film de awareness. Nu a intenţionat să ne înveţe evidentul. Dar, ca de fiecare dată, sensibilitatea privitorului reacţionează mai acut la lucruri subtile, lipsite de ostentaţie, intens personale.
2 comentarii