RECENZIE: Despre casa plină de clișee construită de Trier pentru vreun premiu

Înafară de Dogville și Melancholia nu mi-a plăcut niciun alt film regizat de Lars von Trier. M-am „băgat” de partea lui în discuția despre cele două Nymphomaniac pentru că mi s-a părut nedrept să critici filmul la modul pudibond și doar pentru că are scene BDSM. Însă cel mai recent film al lui - The House That Jack Built – m-a convins pentru totdeauna că Trier nu mai are resurse cu care să-și alimenteze filmele deja clișeistice.Jack (Matt Dillon) este un criminal în serie care își povestește viața lui Verge (Bruno Ganz) – Verge fiind prescurtarea de la Publius Vergiliu Maro – cunoscut drept Vergiliu, marele poet latin (70-19 înaintea erei noastre). Verge îl conduce pe Jack spre iad (la fel ca pe Dante din Divina Comedie) și pe drum încearcă să-l psihanalizeze avertizându-l de la bun început "să nu crezi că îmi vei spune ceva ce nu am mai auzit până acum". Asta i-aș fi spus și eu lui Trier după primele 10 minute din film – sorry, Lars dar te repeți, pur și simplu nu-mi spui nimic nou. În fine, Jack se apucă totuși să-i povestească lui Verge cinci incidente, cinci crime pe care le-a comis. Vergiliu îl ascultă cu răbdare, ce altceva să facă, doar trebuie să-l conducă prin ditai Infernul. Așa și eu, am văzut tot filmul chiar dacă m-a plictisit, măcar să știu de ce o să ia vreun premiu al tuturor snobilor din lume.În prima poveste, Uma Thurman care joacă rolul unei șoferițe isterice îi spune lui Jack că arată ca un ucigaș în serie, și desigur, are dreptate, o omoară. Apoi, Jack omoară o femeie de vârstă mijlocie (Siobhan Fallon Hogan), vânează o mamă cu doi copii (Sofie Gråbøl) și își umilește - apoi măcelărește iubita "Simple" (Riley Keough). Jack explică în detaliu, printre dezvăluirile crimelor, diferențele dintre inginerie și arhitectură – pentru că desigur că el este un inginer architect foarte riguros. Asta pentru că de ani de zile, el proiectează, construiește, distruge și apoi reconstruiește o casă care cumva, cu toată zbaterea criminalului în serie, nu îi îndeplinește așteptările. Crimele, aflăm, sunt un produs secundar al acestor tendințe compulsive de a construi și distruge ulterior, sau dacă preferați, de a distruge pentru a reconstrue ceva ce nu era perfect și avea nevoie de îmbunătățiri. Trier încearcă să ne facă și să râdem puțin de rigurozitatea lui atunci când Jack pare la un moment dat mai interesat de procesul de curățare al casei uneia dintre victime decât de crimă în sine.

"Încerci în mod constant să mă manipulezi", spune Verge la un moment dat, așa, ca un fel de glumă la adresa celor care vor îndrăzni să-i critice lui Trier filmul. Măi, nici măcar nu i-aș spune manipulare. Căci ce poate fi mai trist decât un regizor care nu mai știe să iasă din rețeta violenței explicite (Jack adult îi taie sânii fostei iubite iar din unul își face un portofel, Jack copil taie piciorul unei rățuște cu cleștele – și astea sunt doar două dintre exemple) presărată cu platitudini filosofice și pretenții intelectuale? Știu că unii vor spune că așa a vrut regizorul, să fie ironic la adresa misoginilor, șovinilor, naziștilor educați dar asta nu face decât să-mi confirme teoria cum că el nu va mai putea face nimic altceva decât să șocheze, să incite și să ridice câteva sprâncene, de asta mi se și pare plictisitor și previzibil. La fel ca o discuție din compartimentul unui tren, filmul lui Trier este despre el și inepțiile pe care le poate debita o persoană cu destulă cultură cât să te bulverseze în sensul bun și rău la distanță de câteva minute – poți să întâlnești oameni care să vorbească cu simpatie despre Hitler și visul lui și să-ți provoace imensă silă după ce înainte cu 5 minute te-au făcut să îi admiri pentru profesionalismul lor fie că e vorba de chirurgie sau artă (poveste reală, mi s-a întâmplat). Să nu uităm că omul a bulversat tot festivalul de la Cannes din 2011 când, la o conferință de presă care ar fi trebuit să fie despre filmul său – Melancholia – a preferat să spună că-l înțelege și simpatizează pe Hitler. Păi în The House That Jack Built se vede și asta căci bagă la grămadă imagini cu genocidul naziștilor pe care Jack îl numește artă. Sigur, toate aceste imagini vor fi apărate de fanii lui ca fiind o formă de provocare intenționată pe care o pot înțelege doar oamenii aleși și speciali. Pentru mine filmul e o mizerie pretențioasă plină de clișee care ar trebui tratată cu spatele.