Dragoste pe vremea mahmurelii

În revista noastră e, printre altele, o rubrică numită Jurnal de sex. Acum, cu ocazia Sfântului Halloween, vă dau cea mai horror poveste pe care am scris-o vreodată acolo.

Primul lucru pe care l-am luat la cunoștință, în acea dimineață incertă, era durerea cumplită de cap. De parcă cineva mi-ar fi înfipt un buchet de ace în creier, și fiecare ar fi iradiat o nouă dimensiune a pedepselor din purgatoriu. De aceea, am presupus că murisem. Apoi, am zărit cele câteva cutii de bere de pe noptiera studențească și mi-am dat seama că fusese doar un mic exces.

Ia stai! Noptieră studențească!? De unde Dumnezeu noptieră studențească, în garsoniera mea mobilată artistic cu piese de inspirație gothic? Și, printre spasme de durere de cap, s-a infiltrat o concluzie vagă: poate nu sunt acasă. Dar dacă nu sunt acasă, unde sunt!?

M-am ridicat lent în coate – aoleu, aoleeeu! – și m-a izbit în ochi lumina unui soare orbitor, nemilos, care-mi țâșnea direct în ochi prin fereastra fără perdele. Fereastră de cămin, de cameră de băiat. Dacă nu închideam ochii, sunt sigură că ar fi început să sângereze.

După ce am stat câteva secunde să inspir, să-mi controlez amețeala și greața, m-am uitat în jur. Lângă mine, în pat, era un tip. Un tip masiv, mai masiv decât media. Un gras. Un spate pe care nu-l văzusem niciodată în viața mea. Nu în perioadele lucide ale vieții mele.

„O, nu!” mi-am spus în barbă, și un nou spasm de durere mi-a învăluit capul. M-am uitat în jur prin cameră. Pe un scaun, mi-am recunoscut poșeta. Părea intactă. Deci, nu fusesem victima unui viol cu jaf și eventuală traficare pentru organe, ci a unei partide de sex reciproc acceptat.

Cu chiu cu vai, m-am dat jos din pat – eram cu hainele pe mine, dar fără lenjerie intimă - deci fusese pe (aproape) nedezbrăcate -  și m-am dus încet, clătinat, până la scaunul cu poșeta. E greu să te deplasezi într-o clădire care se leagănă. Da, aveam portofel – vămuit doar de ceea ce băusem -, aveam mobil, aveam tot ce avusesem și ieri seară. Mai puțin două prezervative. „Ce conștiincioasă sunt, când sunt în stare de ebrietate”, m-am minunat.

„Bunî”, i-am auzit vocea, oarecum ezitantă, în spatele meu.

Dumnezeule, nu doar că era gras, mai era și moldovean. Știiiu, știu, prejudecățile rasiale și etnice sunt un lucru urât; dar capătă sens când vine vorba de propriul nostru vagin.

„Îi uokei, ai toati lucrurili acolo. Am avut grijî di tini.”

Futuuu-i, oftez.

„Căutam o aspirină, ceva”, spun. „Mi-e foarte rău.”

Grasul moldovean s-a ridicat – mult mai sprinten și mai în formă decât mine – și a luat de pe raft un blister cu pastile.

„Dar tu... nu ești mahmur?”, îl întreb pe un ton protocolar. Nu ai cum să vorbești altfel cu un om cu care interacționezi prima oară în viața ta.

„Apăi noi aviem vii acasă și biem vin tătă iarna. Am iexercițiu.”

Da, ce-i drept, nu te poți pune cu un proprietar de podgorie. Nemaivorbind de faptul că - omygod, ce mult era! -  avea mult mai multe celule în corp care să absoarbă alcoolul.

„Interesant.”

„Io ți-aș fași o cafea, da’ dacă ți-i rău, poati nu-i chiar o idee bunî. Ba știu, îți fac una cu lămîie, aia ti ajutî să ti dregi.”

Ce ciudat. Tipul se purta cu mine ca un iubit – chiar și unul de o noapte – iar eu mi-l aminteam atââât de vag. Și mă scremeam să mă port cu el de parcă ar fi o cunoștință de acum mulți ani, cu care te chinui să fii politicos, dar nu prea știi despre ce să vorbești.

Între timp, el a preparat cafeaua în ibric pe reșou – de când nu mai băusem cafea făcută pe reșou! – a luat o jumătate de lămâie de pe un raft al frigiderului și a stors-o.

„Mulțumesc.”

„Mâncari n-am, nu m-aștieptam la vizite.”

„E absolut ok, nici mie nu mi-ar trebui nimic”, iau eu o înghițitură mare de cafea și fac o pauză, să văd cum reacționează stomacul. OK, nu se revoltă. Perfect.

„Și... cum ne-am cunoscut noi doi?”

„Erai foarti, foarti varzî, da' simpaticî. Te-am invitat la dans și ai înșieput sî mî săruți cu foc în timp și fășiam asta. Și ti frecai atât de insistent de mini, încât am chemat un taxi, te-am adus aici și...”

O, Doamne!

„Îmi cer scuze”, am murmurat, pe jumătate ascunsă după cana de cafea.

„Di și? A fost foarti bini. Mai bini dicât un film porno.”

M-a cuprins un alt spasm de durere de cap. Iată un compliment care poate fi interpretat în multe feluri, prea puțin măgulitoare. Simțeam că am nevoie de puțină singurătate, să mă reculeg.

„Și... aveți dușuri la capătul holului?”

„Nu, fiecare cameră cu dușul ei”, a ridicat el spre mine o privire pofticioasă, dar după ce m-a văzut făcând doi pași în retragere, a dat din umeri.

„Credeam că îi mai trajem o turî în duș.”

„A, nu. Îmi cer scuze că m-am purtat într-un mod nepotrivit, dar... nu mi-am dat seama ce făceam.”

„Eu, dacî mă însor, o s-o țin beată pi fimeie 24 de ore pe zi. Măcar să știu că nu ari figuri de-astea convenționale!”

Am dat din cap și am închis ușa băii după mine. Duș cu faianța veche și parțial cojită, ca la cămin. Și totuși: poate e un lucru frumos să stai beat 24 de ore pe zi și să scapi de figuri convenționale. Mai cunoști și tu lume.

Foto: colourbox.com