Amante celebre: Wallis Simpson

De-a lungul istoriei, bărbații au făcut diverse gesturi pasionale pentru femeile iubite. Unii le-au dăruit castele, alții destine, alții au ucis pentru ele. Și totuși, parcă nici un astfel de gest nu poate fi comparat cu acela al regelui Edward al VIII-lea al Angliei, care a abdicat din dragoste.

Wallis Simpson a fost, trebuie să recunoaștem, o pionieră. Una dintre primele femei care au devenit celebre prin arta și grația cu care nu făceau nimic util în viață. Cu siguranță, toate divele de tabloid, toate starletele care se mențin în atenția publică  prin cultivarea perpetuă a bursei zvonurilor ar trebui să-i ridice altar și i se închine, ca unei zeițe protectoare a acestui nou fenomen: parazita mondenă. A dus acest statut la un nivel de notorietate care a transformat-o într-un icon cultural; a fost interpretată de mari actrițe, de la Faye Dunaway la Jane Seymour și Gillian Anderson, nemaivorbind despre W. E., filmul Madonnei pe aceeași temă.

In divorce we trust.

Până și numele de fată al lui Wallis a constituit un omen referitor la rolul ei în destabilizarea mai multor căsnicii și a unei case monarhice: o chema Warfield. Câmp de luptă. A rămas orfană de tată –acesta a fost răpit de tuberculoză pe când fetița avea un an, în 1896; dar aveau o sumedenie de rude bogate, începând cu bunicul din partea tatălui, Henry Mactier Warfield, un magnat local din Baltimore, îmbogățit din comerțul cu făină. Astfel, din fragedă pruncie, Wallis, împreună cu mama ei Alice, s-a obișnuit să locuiască în casele unor oameni bogați, care să aibă grijă de ea. Are 12 ani când mama ei se mărită a doua oară, de această dată cu fiul unui important lider democrat. Unchiul ei bogat, Solomon Davies Warfield, este cel care-i finanțează studiile la cea mai scumpă școală de fete din Maryland – unde ambiția ei se manifestă pentru prima oară: se împrietenește numai cu moștenitoare bogate, cum ar fi Renée du Pont, fiică de senator sau Mary Kirk, fiica unui antreprenor de succes din domeniul argintăriei și ia note strălucite, ajungând în scurt timp prima din clasă. Dar ceea ce o distinge și mai mult este eleganța cu care știe să-și aleagă și să-și combine hainele, încă de la acea vârstă timpurie. Stilul înnăscut se suprapunea peste datele naturale: o ținută mignonă, delicată și ochi albaștri superbi; completate cu un spirit pătrunzător și cu o energie irezistibilă; toate acestea o făceau pe Wallis o tânără fată foarte căutată de băieți.

La 20 de ani, fata își cunoaște primul soț, pe Win Spencer, pilot militar. Se știe că, înainte de emanciparea feminină, bărbații în uniforme exercitau o atracție magnetică asupra tinerelor educate întru obediență; poate de aceea, pasiunea dintre cei doi e răvășitoare de la prima vedere; se cunosc în aprilie 1916, iar în noiembrie sunt deja căsătoriți. Din păcate, după cum urmează să descopere tânăra soție, se măritase cu un alcoolic. La un an după mariaj, SUA au intrat în primul război mondial, iar Spencer a fost numit comandant al unei baze militare din Coronado, San Diego.  Cei patru ani petrecuți acolo au măcinat încet-încet relația tinerilor căsătoriți. Win a fost cel care și-a părăsit nevasta la finalul anului 1920 – dar s-a întors la ea după o pauză de patru luni; dar în 1922, când Win a fost trimis în Extremul Orient, Wallis a fost aceea care a refuzat să-l urmeze, preferând să se bucure de aventura pe care o trăia cu diplomatul argentinian Felipe de Espil. În ianuarie 1924, Wallis a decis să își urmeze soțul în China,  dar,  după numai câteva luni, femeia s-a îmbolnăvit și s-a dus în Hong Kong. În această perioadă, a revenit la bunul ei obicei de a se împrieteni cu oameni politici și cu milionari. După spusele unor prieteni, singura frază în mandarină învățată de Wallis în timpul expediției sale asiatice a fost: „Băiete, adu șampania!”

Zvonurile spun că printre numeroasele ei aventuri din China s-a numărat și una cu Contele Galeazzo Ciano, viitorul ginere al lui Mussolini, care a lăsat-o gravidă – iar în urma avortului, a rămas sterilă. Fiica lui Mussolini, soția contelui, Edda, a negat zvonurile cu o înverșunare care nu a făcut decât să le confirme credibilitatea. Iar cuplul Win-Wallis s-a întors în State în septembrie 1925, dar erau deja separați. Divorțul s-a pronunțat pe 10 decembrie 1927.

La acea dată, Wallis era deja implicată într-o relație cu cel care urma să-i devină al doilea soț și să-i dea numele de familie consacrat: Ernest Aldrich Simpson, director al unei  firme de transporturi. Când a cunoscut-o, Simpson era căsătorit; ba avea chiar și o fetiță -  dar nu i-a putut rezista lui Wallis și a cerut-o de soție prin telegraf, în timp ce aceasta își petrecea câteva zile de vacanță la Cannes, împreună cu niște prieteni bogați. Cei doi s-au căsătorit în 1928, la Londra  și s-au mutat într-o casă mobilată cu patru servitori, în Mayfair. În 1929, toate investițiile lui  Wallis și ale mamei sale Alice s-au pierdut în urma celebrului crash de pe Wall Street; a fost o lovitură pe care Alice, deja bolnavă, n-a mai putut-o îndura. A murit pe 2 noiembrie 1929.

Pretențiile lui Wallis, în cadrul căsniciei cu Simpson, erau din ce în ce mai accentuate. Și-a dorit o casă mare, o cohortă de servitori – un lux pe care veniturile firmei lui Simpson nu-l puteau acoperi în întregime. Exact în aceeași perioadă, Wallis l-a cunoscut pe prințul moștenitor al tronului britanic, Edward, prin intermediul amantei lui din acea perioadă, Lady Furness.

În ianuarie 1934, în timp ce Lady Furness se afla într-o călătorie până la New York, Wallis a devenit amanta lui Edward. Deși slujitorii prințului îi văzuseră împreună în pat, Edward a negat zvonurile în fața tatălui său; pe de altă parte, s-a distanțat atât de Lady Furness, cât și de cealaltă iubită – confidentă a sa, moștenitoarea americană Freda Dudley Ward. Era absolut fascinat de atitudinea  concescendentă a lui Wallis și de lipsa ei necruțătoare de respect față de poziția lui princiară. În cele din urmă, i-a prezentat-o pe americancă mamei sale, la o petrecere de la Palatul Buckingham, spre augusta indignare a tatălui său, regele George al V-lea. Pe vremea aceea, oamenii divorțați erau excluși de la Curtea britanică. Lucrurile au degenerat până în punctul în care monarhul, stupefiat de sumedenia de bani pe care Edward o cheltuia cu Wallis, acoperind-o cu bijuterii și cadouri scumpe,  le-a ordonat membrilor Ramurii Speciale a Poliției Metropolitane să îi urmărească pe cei doi porumbei. Faptul că ei aveau o aventură n-a mai mirat pe nimeni; partea vag șocantă a fost  că Wallis mai avea o aventură, cu un oarecare Guy Marcus Trundle. Dar, pentru că același Trundle mai avusese o relație secretă și cu mama unui înalt funcționar al instituției  (da, știm, încâlceală mare la Curte), lucrurile au fost mușamalizate.

După moartea regelui George al V-lea, Edward i-a urmat pe tron. Dar a încălcat protocolul regal, urmărind ceremonia încoronării de la fereastra Palatului St. James, însoțit de o Wallis care, oficial, era și acum doamna Simpson. Era evident pentru toată lumea că regele intenționa să se însoare cu americanca ireverențioasă, ceea ce îi nemulțumea atât pe mama și pe fratele său, cât și pe membrii conservatori ai guvernului britanic. Nemaivorbind de faptul că biserica anglicană – religie obligatorie a monarhului – interzicea recăsătorirea oamenilor divorțați. Tensiunile din ce în ce mai mari au dus la o criză națională gravă: când Edward a pus în sfârșit pe tapet problema căsătoriei cu Wallis, guvernul l-a anunțat, la unison, că va demisiona. Amănuntul cel mai amuzant a fost motivul divorțului dintre Wallis și bietul Simpson: acesta a fost cel acuzat de adulter, ea afirmând că el întreținuse o relație cu prietena ei din copilărie, Mary Kirk!

După ce a căutat diverse soluții pentru a împăca și guvernul, și femeia iubită – venind și cu propunerea unei căsnicii morganatice, unde Edward ar fi rămas rege, iar Wallis n-ar fi devenit regină – și toate au fost refuzate franc de guvern, pătimașul îndrăgostit a găsit soluția perfectă: abdicarea. I-a lăsat tronul fratelui său mai tânăr, George. Ultimul act al stăpânirii sale a fost Declarația de Abdicare a Maiestății Sale, în 1936. Apoi, a anunțat public: „Mi s-a părut imposibil să port povara grea a responsabilității și să mă achit de îndatoririle mele regale așa cum aș fi dorit, fără ajutorul și susținerea femeii pe care o iubesc”. Și a „decăzut” la statutul de Duce de Windsor.

Edward și Wallis s-au căsătorit, în sfârșit, la Château de Candé, în Franța. Biserica anglicană a refuzat să consfințească uniunea. Noul rege le-a interzis membrilor familiei regale să participe la nuntă. Ba chiar l-a amenințat pe Edward că îi taie alocația dacă se întoarce în Marea Britanie neinvitat.

Ducele și ducesa de Windsor au trăit în Franța în anii de dinaintea războiului. În 1937, au tulburat din nou apele, făcându-i o vizită intens mediatizată lui Adolf Hitler – care a declarat că Wallis ar fi putut fi o regină bună. Ceea ce s-a completat cu zvonuri legate de aventura dintre Wallis și Joachim von Ribbentrop, care s-ar fi întâmplat la Londra – de unde și bănuiala că Wallis ar fi fost spioană nazistă. Deși, după opinia noastră, singurul lucru pe care-l spiona erau portofelele masculine.

Pentru a se debarasa de noua rușine pe care i-o aduceau fratele său rebel și consoarta acestuia (cu declarații de genul: „Franța merita să fie ocupată de naziști, pentru că e bolnavă pe interior"), bietul George al VI-lea i-a trimis în cel mai îndepărtat punct al planetei. Mai exact, l-a numit pe Edward guvernator în Bahamas. Ideea nu s-a dovedit una strălucită: în plină criză economică britanică, cei doi erau văzuți irosind bani cu nemiluita în excursii de shopping, călătorind cu prieteni pro-naziști ca magnatul suedez Axel Wenner-Gren; au dat declarații care l-au indignat pe Winston Churchill, cum că Bahamas ar fi „o colonie britanică de mâna a treia” – ceea ce l-a determinat pe regele George să-i trimită înapoi în Franța și să nu-i mai încredințeze niciodată o funcție publică.

Așadar, Wallis și Edward s-au mutat la Paris. Și au trăit fericiți, scutiți de taxe și cazați de autoritățile franceze care aveau o înțelegere mai aparte a ideii de „parazit de lux”, au frecventat evenimente mondene, au etalat ținute sofisticate până când moartea i-a despărțit.

Ducele de Windsor a murit primul, în 1972 – apoi Wallis, în 1986. După moartea ducelui, au început să se manifeste din ce în ce mai accentuat simptomele demenței senile – și atunci, printr-o ironie teribilă a sorții, Wallis, care exploatase financiar fără milă atâția oameni, a fost cea care a încăput pe mâinile lui Suzanne Blum, avocata care, în loc să-i apere interesele, i-a vândut toate obiectele de valoare pe sume derizorii. Și, ca un ultim paradox al vieții sale, femeia pe care Anglia o respinsese, o renegase și o alungase întotdeauna a fost înmormântată pe pământ britanic: la Cimitirul Regal de lângă Castelul Windsor, alături de Edward. Un final de un conformism aproape de necrezut, al unei povești regale care a sfidat toate regulile manualului.