Nicoleta Lefter: Viața ca un continuu orgasm

În numărul din februarie al revistei noastre (2 / 2013), Femeia Tabu este frumoasa și nonconformista actriță Nicoleta Lefter. Cariera brunetei temperamentale care trece cu ușurință de la ingenuitate la pasiune și de la comedie la suferință a avut o ascensiune remarcabilă în ultimii ani; ea a jucat o serie de roluri importante atât în teatre mari (Odeon sau Teatrul Național) cât și în micile teatre independente care au înflorit în ultima vreme, dând Bucureștiului un aer boem, de capitală europeană. Mai mult decât atât, a fost invitată și la Avignon de regizorul de origine română Eugen Jebeleanu, pentru un spectacol după Matei Vișniec, care a repurtat un binemeritat succes.

I-am făcut o vizită în elegantul apartament pe care îl împarte, colegial, cu regizorul Radu Afrim. Venise de la un casting; unul în care stătuse mai mult decât ar fi fost nevoie, doar pentru a ajuta un coleg care se blocase. Conversația s-a născut tumultuos, între cești de cafea și cutii de ciocolată cu mentă.

TABU: De ce ești atât de generoasă cu partenerii tăi de scenă și de platou?

NICOLETA LEFTER: Pot fi și foarte înfiptă, dacă văd că lucrurile nu se leagă. Dar mă gândesc că și eu aș putea fi în situația aia; poate chiar am fost. Răbdarea celuilalt în astfel de momente ajută la crearea chimiei.

Cum e să fii într-o profesie care funcționează pe bază de chimie?

Dacă n-ar fi așa, n-aș face teatru. Sunt atât de avidă după starea asta orgasmică, încât scot premieră după premieră. Joc într-o mulțime de spectacole, nu mă pot sătura de asta.

Deci, viața ta e un continuu orgasm?

Cea profesională, da. Cumva, e mult mai reală decât ce ți se întâmplă în viață. Viața e plictisitoare: te duci, plătești o factură, mai bei o cafea cu cineva, mai bârfești, mai citești o carte. Dar ce e pe scenă e la cu totul alt nivel. OK, sunt și momente în care nu-ți vin lucruri; dar mă ajută mult tehnica. (Remarcă ușa deschisă.) Să închid ușa, e curent?

Dacă eram într-un loc public, ar fi contat?

Simt nevoia să am grijă de tine. (Chicotește.)

Când ai descoperit orgasmul profesional al teatrului?

De mică. Am cochetat cu teatrul din generală. Am făcut Școala Populară de Artă, în Galați, am fost în trupe independente, am participat la festivaluri. Aveam un exces de energie, plus autoritatea să organizez lucruri și  să adun oameni. Eram extrem de dezinhibată și n-aveam pic de control. De exemplu, când eram mică-mică, învățam poezii, iar când veneau prietenele soră-mii în vizită, mă dezbrăcam complet, apăream în sufragerie în pielea goală și începeam să recit. Fetele alea se uitau lung la mine: „Soră-ta asta nu-i prea sănătoasă!”

Acum te mai dezbraci pe scenă?

La Radu Afrim în spectacole. Dar e motivat. Nu m-aș mai dezbrăca fără rost. Deși n-am o problemă cu nuditatea. Dacă ar fi după mine, oamenii ar trebui să umble goi pe stradă. Așa am fi liberi și adevărați.

Sau ne-am inhiba teribil din cauza defectelor fizice, nu?

Nu, pentru că totul ar fi la vedere și n-ar mai exista prototipuri. S-ar descoperi că orice om e frumos în felul lui și orice om poate fi iubit.

Dar n-am mai avea mistere.

Și ar fi foarte fain să nu le mai avem. Poate că lucrul ăla, pe care tu-l ascunzi și-l crezi un defect, e principala ta calitate. De ce să ne ascundem după etichete? Când mă duc la câte o televiziune, trebuie să mă îmbrac adecvat, să vorbesc frumos… Ce rost are? De ce să nu fim așa cum suntem, de fapt? Să devenim ce?

Nu crezi că, dacă am fi toți goi, meseria de actor ar dispărea? Tu n-ai putea fi decât tu?

Nu. Poate s-ar duce într-o zonă mai autentică.

Cum ai reuși să devii altcineva? Printre lucrurile care ne fac „personaje”, care ne dau contur în viața de zi cu zi, se numără hainele. Dacă ele ar dispărea, nu crezi că am deveni extrem de similari toți?

Nu, nu cred. De-abia dacă am scăpa de toate frustrările și complexele, s-ar deschide în noi o zonă care ne-ar ajuta să ne autodefinim. Poate că n-am mai alerga după bani.

După bani am alerga oricum, zic.

Goi, așa. Cum ar fi să ne întâlnim pe Calea Victoriei, eu goală, tu goală, fiecare fugind spre următorul job? Ar fi frumos să nu existe lucruri. Am trăi cu toții fericiți.

Și ce ne-ar mai stimula ambițiile? Faptul că există lucruri și că noi le dorim ne dă scopuri în viață, zic.

Dar dacă nu ți-ai mai fixa scopuri? Poate că diverse chestii ar veni singure la tine. Am fi mult mai relaxați.

Și, așa relaxați, nu ne-am depăși niciodată limitele. Lupta pentru visele tale te-a trecut de hotarele Galațiului natal, nu?

Anul trecut am lucrat fără întrerupere. Am avut doar două weekenduri libere. Acum, de sărbători, am avut două săptămâni fără spectacole, fără nimic de făcut. Mi-am dat seama că nu știam de ce să mă apuc. Nu știam ce să fac cu tot acest timp liber. Și am fost în natură, am urcat pe Retezat cu oameni care n-aveau treabă cu teatrul. Am mers vreo 16 kilometri pe jos. M-am bucurat de mâncarea pe care o băgam în  gură, de zâmbetul ăluia din față, de oile care ne ieșiseră în cale, și care se uitau și ele la mine. Nu mai văzusem oi de atâta vreme!

De ce ai ales să faci facultatea la Iași?

Voiam să dau la București. Îmi calculasem timpul să mă pregătesc pentru București. Dar profa mea de română era foarte atașată de Iași. Mi-a povestit atât de multe despre orașul ăla, încât m-a convins. M-am dus, am dat la Iași, am intrat și am rămas acolo. M-am îndrăgostit pe loc de orașul ăla – atât de mult, încât mi-am dorit ca toți iubiții mei să fie din Iași. Totul era mai lent decât aici, dar mult mai intens cumva.

Spune-mi trei destinații ieșene care te-au cucerit.

Teatrul Național. Copoul. Și Clubul Presei, care acum nu mai există, dar care, pe atunci, era locul unde ne adunam toți cei de la teatru, discutam, cântam, făceam spectacole, unii se îmbătau. Patronul barului era un domn sever, care nu permitea pupicii și intimitățile. Cum te vedea, începea să țipe: „Ha! Te-am văzut! Ieși afară!” Eu veneam de la Galați, unde fusesem crescută „corect”. La 10 trebuia să fiu acasă. Bine, nu m-a deranjat asta cu nimic; n-o zic cu resentiment. I-am pus în situații ciudate: mă combinasem cu un tip care nu era pe gustul părinților mei, un golan.

Un pierde-vară?

Un pierde-vară, toamnă, iarnă și primăvară. A fost foarte frumos. Dar după ce am intrat la facultate, m-am făcut fată serioasă și am constatat că tipul nu mai făcea parte din planurile mele. Iar școala din Iași m-a disciplinat ca artist. M-a învățat să-mi depășesc lipsa de chef și de inspirație, să uit de toate problemele și să fiu setată pe ceea ce fac pe scenă. Acolo am învățat să nu fiu comodă. De aceea nu-i înțeleg pe actorii care își permit să refuze două repetiții pe zi.

Acum joci de nu știi de tine. Dar dacă, de mâine, nu te-ar mai distribui nimeni, cum ai gestiona chestia asta?

Nu m-aș lăsa cuprinsă de disperare. Mi-aș face propriile proiecte. Aș construi și aș investi în mine. Am o mulțime de idei și n-am timp de ele. Astă vară am fost la Avignon, la festivalul de teatru. M-a distribuit regizorul Eugen Jebeleanu într-un spectacol, Canin felin sau omul pubelă. Aș fi putut șoma liniștită în timpul meu liber. Dar am fost peste tot și am văzut o mulțime de spectacole. Dacă aș avea mulți bani, aș călători prin provincie să văd spectacole. Sunt o mulțime de actori geniali în provincie.

Cum ai ajuns să te angajezi la Odeon?

În lucrat doi ani la Constanța. Apoi, am luat castingul lui Victor Ioan Frunză cu Deșteptarea primăverii la Brăila și m-am transferat acolo cu carte de muncă. Apoi, m-a luat Radu Afrim cu colaborare la Ploiești. Și am avut norocul să joc la Odeon, la date foarte apropiate, și Deșteptarea primăverii, și spectacolul lui Radu, And Björk, of course. Atunci m-a remarcat doamna Dorina. Apoi, m-a văzut Andrei Șerban și m-a distribuit în Spovedanie la Tanacu. După ce a ieșit premiera asta, Sorin Militaru m-a distribuit în Extrem, spectacol montat la Odeon. Și m-am angajat. M-au luat cu transfer de la Brăila. Țin minte, Odeonul a fost primul teatru pe care l-am vizitat, în studenție. Venisem cu o prietenă să văd Chip de foc cu Marius Manole, de care eram îndrăgostită.

Și?

Și n-a fost să fie. Acum mă bucur enorm de el ca partener și ca prieten.

Nu toți reușim să ne împrietenim cu oamenii de care ne îndrăgostim. Tu cum ai izbutit?

Prin muncă. Am lucrat cu el în câteva proiecte. E un om și un coleg minunat. Acum jucăm împreună în Două loturi, spectacolul lui Dabija de la Teatrul Național. Și în Șapte dintr-o lovitură, al Liei Bugnar. Învăț foarte multe de la el. Îi iubesc pofta permanentă de joacă, faptul că nu obosește niciodată. E atât de informat, nu ratează nimic.

Și el de la tine?

Nu știu. El mai mult se amuză pe seama mea.

Cum e viața de actor de provincie, comparativ cu cea de actor de capitală?

Primul meu salariu, la Constanța, a fost de 350 de lei. M-au angajat pe post de balerină; n-aveau posturi de actori. Eram încă studentă. Luam și bursă de la școală – mă descurcam. La Brăila aveam salariul un pic mai mare – 700 sau 800 de lei – dar plăteam naveta din banii mei. Între timp, mă mutasem la București. Cumva, nu țin minte că am suferit din cauza banilor. Poate pentru că nu mă preocupau. Am rămas relaxată – și banii au venit. Acum, e dificil să trăiești din 1.000 de lei, să plătești și chirie. Trebuie să alergi dintr-o parte în alta, după bani. Să-i curtezi pe unul și pe altul, pentru diverse proiecte. Partea bună e că eu mă bucur de ceea ce fac. Nu mă atașez de lucruri, nu-mi place să epatez. Maică-mea mă ceartă mereu: ‚Cum te îmbraci, nici nu se vede că ești actriță! Cu gecile alea de boschetar și cu blugii ăia tăiați!” Mai am și colegi care mă ceartă că nu mă îmbrac cum ar trebui. Dar cred că dacă depășești acele cinci minute în care omul se uită cum ești îmbrăcat, se poate crea ceva mai profund între noi. Cred că-i putem schimba pe oamenii din jur, inclusiv din punctul de vedere al prețului pe care ei îl pun pe etichetă.

Ai avut parte de momente umilitoare din cauza asta?

Orice om are parte de momente umilitoare, dintr-un motiv sau altul. Dar cred că momentele de umilință te apropie de tine. Îți dau șansa să te descoperi și să crești. Ar trebui să ne bucurăm atunci când oamenii ne fac rău. Cumva, e semn că urmează din altă parte un bine. De câte ori se închide o ușiță, se deschide alta.

Cum te înțelegi cu Dorina Lazăr?

Minunat. Jucăm în două spectacole împreună. Comunicăm foarte bine și pe scenă. M-a ajutat foarte mult, m-a susținut în ceea ce am făcut, m-a sfătuit și a fost foarte înțelegătoare cu proiectele mele independente. Ce-i drept, nici eu n-am încurcat programul teatrului. E un om foarte bun, care iubește tinerii. Are un simț al umorului extraordinar, și poante foarte actuale. Și în turnee e funny, de gașcă, n-are aere de director.

Altă colaborare stabilă a ta e cu Lia Bugnar. Cum ai cunoscut-o?

Eu mergeam la spectacolele ei, ea venea la ale mele. Ne plăceam și ne curtam. În sens profesional, vreau să zic. Și, într-o zi, mi-a propus să joc într-un spectacol al ei. Și, cât de curând, mă întâlnesc cu Ștefan Peca, care scrie un one woman show pentru mine.

Cu Radu Afrim nu doar că ai lucrat, dar împărțiți chiria unui apartament. E un colocatar agreabil?

Stăm împreună de trei ani. El nu locuiește efectiv aici decât atunci când montează. Suntem prieteni buni, ne înțelegem bine, ne simțim bine împreună, fie că bem cafeaua de dimineață, fie că gătim împreună, fie că mergem la spectacole. Îmi place să-mi beau cafeaua de dimineață cu Radu. E genul de om care e foarte volubil la ore matinale. Și ne vizitează foarte mulți prieteni. Proprietara noastră e fană Radu Afrim și vine la spectacolele mele. Când ne-au tăiat salariile, ne-a scăzut și ea chiria.

Ești omul relațiilor stabile?

Da. Nu pot face sex din prima seară. Am încercat. A fost complet nereușit.

Din prejudecată?

Poate din frică. Să nu mă simt aiurea a doua zi.

Dar dacă există foarte multă chimie din prima?

De ce s-o consum așa, pe loc? O las să crească. Să se coacă. Să devină mai explozivă. Nu mi s-a întâmplat încă să cunosc un tip – sau de ce nu, o tipă, și să zic: „Vreau să mi-o trag cu ăsta sau cu asta acum!”.

Folosești femininul. Îți plac și fetele?

Sunt în permanență îndrăgostită de fete. Nu am trecut la fapte niciodată, dar îndrăgostită am fost.

Și de ce n-ai trecut la fapte?

Ce răspuns să-ți dau? „Pentru că-mi place p*la?”. Dar femeile senzuale, frumoase, mă fascinează și mă atrag. Mai mult chiar decât bărbații. Singurele care mă blochează sunt dichisitele cu care n-ai despre ce să vorbești. De aceea tind să am câte o relație stabilă cu un bărbat și fascinații pentru toate femeile care-mi inspiră asta.

Sună foarte sexy, cred că ai o viață superbă.

Păi nu așa face toată lumea?

Foto: Ana Maria Moldovan. Vestimentație: Social Plum, Styling: Cristina Șerbu, Colaj: Iulia Voicu.