Ada Solomon, la mulți ani!

Unul dintre cei mai valoroși producători de film din România, Ada Solomon împlinește  azi 45 de ani. Prilej pentru noi să-i urăm mulți ani fericiți și fructuoși, nu doar pentru că Ada e un model feminin demn de admirație, prototipul femeii care și-a construit o impresionantă carieră prin forțele proprii, dar și pentru că am descoperit în ea un om bun și cald, cu mult umor,  pe care nu avem cum să nu-l iubim. Nu-i pot uita, de exemplu, comentariile inimoase cu care apăra chiar pe acest site, regizori români aparținând altor grupuri de interese - chestie pe care cei mai mulți dintre  voi,  dragi cititori adepți ai filozofiei "Cine nu e cu mine e împotriva mea", n-ați face-o nici morți pentru rivalii voștri direcți din domeniul în care activați.

Cu  acest prilej, publicăm fragmente din amplul interviu pe care Ada Solomon ni l-a acordat pentru numărul precedent al revistei TABU.

TABU: Felicitări pentru Ursul de Aur câștigat cu Poziția copilului. Ți-am ascultat discursul de acceptare. Ai vorbit despre importanța filmelor cu femei, despre femei, făcute de femei. Ești feministă?

ADA SOLOMON: Absolut deloc. Dar trăiesc într-o lume suficient de machistă și nu e ușor să ajungi să fii recunoscută pentru tine, și nu pentru că te cheamă Solomon, așa cum îl cheamă pe bărbatul tău. Au fost ani de zile în cariera  mea, în care am fost întâmpinată cu „Ah, Ada Solomon. Soția lui Alecu Solomon”. Doar de câțiva ani încoace, Alexandru a devenit „ah, soțul Adei Solomon”. Pentru unii. Aștept însă cu mare interes ziua în care voi deveni  „ah, Ada Solomon, mama lui Marc Solomon”.

Mi se pare destul de neplăcut obiceiul ăsta cu „X, soția lui Y”, sau „Y, soțul lui X”. Nu ți se pare că-i pune cumva pe membrii unui cuplu într-o ipostază concurențială stupidă? Un soi de concurs al importanței?

Din fericire, pe noi lucrul ăsta nu ne afectează. Fiecare își face treaba lui, pe felia lui. De fapt, chiar mă deranjează când mi se asumă un rol în organizarea Festivalului de Film Documentar One World, despre care nu știu decât ce aud pe acasă. Și filmele pe care le vedem împreună. În rest, n-am nici o legătură, nici cu organizarea lui, nici cu selecția filmelor din festival.

Când omul zice „producător”, se gândește automat la forță, influență, persuasiune, insistență, putere rapidă de decizie. Chestii pe care le asociem de obicei cu bărbații. De ce sunt atâtea femei producător, în ultima vreme?

Nu cred că poți construi lucruri cu pumnul și cu zbieretul, ci mai  degrabă cu diplomație și foarte mult respect. Cu o înțelegere a efortului fiecăruia dintre membrii echipei. Relația producătorului cu echipa este mai degrabă maternă decât paternă. Femeile înțeleg mai multe și trec mai ușor peste egouri.

Am citit pe net că ai absolvit Inginerie Ambientală. Ce înseamnă concret chestia asta?

Pe românește: instalații pentru construcții. Dar, când eram mică-mică, visam să mă fac actriță. Nu am izbutit, pentru că nu erau nici vremurile, nici locul.

Te-am văzut în filmul lui Paul Negoescu, O lună în Thailanda. Făceai un duet la karaoke cu Tudor Giurgiu.

Am jucat și în filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenții. Și o să mă vezi și în Poziția copilului. Cert e că n-am îndrăznit să dau la ATF. Nu aveai cum să intri dacă nu erai fie un talent extraordinar, fie copilul cuiva sus-pus. Iar părinții mei nici măcar nu erau membri de partid,  iar eu eram olimpică la matematică.

Cum au reușit să scape de chestia asta?

Tata a avut un dosar destul de nasol. Era băiat de chiabur. Membru al tineretului țărănist. Mult mai târziu, i-am găsit dosarul la CNSAS și am aflat că a activat într-un grup de rezistență până în 1960, când s-a născut sora mea. Responsabilitatea de părinte a primat. Asta mi s-a părut foarte frumos. Să renunți la convingeri pentru familie e o adevărată dovadă de iubire. Probabil că a fost o alegere foarte  dureroasă. Din fericire, fratele lui cel mare fusese chestor și făcuse scăpați o grămadă de ilegaliști comuniști în timpul războiului. Astfel, bunicul a scăpat de canal, unchiul meu a lucrat ca jurist – consult într-o întreprindere și tata a fost admis la o școală postliceală, în nici un caz la universitate. A ajuns topograf și și-a făcut meseria cu mare drag. Practic, cutreiera țara și făcea măsurători pentru amplasarea  de fabrici din industria textilă. Am călătorit mult cu el, în tot felul de locuri minunate, sate și mici orășele. M-a învățat să iubesc România.

Și mama ta?

Mama m-a învățat cât de important e să stai alături de  cei cu care lucrezi și să-ți servești clienții cu tot devotamentul. A fost blănăreasă. A venit la București la 11 ani, dintr-un sat de lângă Pitești. Crescuse numai cu bunica, pe bunicul nu l-a cunoscut niciodată. Iar bunica era al șaptelea copil din familia ei. În fine, pe maică-mea au trimis-o la București la un unchi mai îndepărtat, proprietar de blănărie, să învețe meserie. A început să lucreze încă de la 12 ani, din timpul războiului. A rămas în cooperație și ăsta e motivul pentru care, deși avea dosar sănătos, a pornit de jos și a muncit de mică, n-a devenit membru de partid. Cooperația era o formă destul de liberală de organizare. Câștigai pe măsura muncii. Dincolo de asta, mama a fost un spirit pașnic: „Hai să nu ieșim în față, să nu facem gălăgie, ne facem treaba cum trebuie, îi respectăm pe alții”.

Dar, pentru că era foarte bună, în timp, a ajuns șefa atelierului în care lucra. Era extrem de iubită, deși era extrem de severă. Ce cerea de la sine, cerea și de la colegii ei. A condus un colectiv mixt, cu mulți bărbați pe partea de croitorie. Pleca de acasă la opt dimineața și venea la opt seara. O vedeam la fel de puțin, cât mă văd copiii mei pe mine.

Cine te alinta, cine-ți făcea prăjituri?

Bunica. A  venit și ea să stea cu noi. Tata a trebuit să suporte patru muieri: bunica, mama, sora mea și eu – noroc cu munca pe teren. Bunică-mea era foarte hâtră. De la ea am deprins autoironia. Avea niște zicale simpatice. „Soarele de șapte coți pe cer și tu dooormi, măi maică. Păi pe lumea cealaltă ce-ai să mai faci?” Ea se trezea mereu la șapte dimineața, chiar dacă n-avea treabă. Era îndrăgostită de tenis, îl adora pe Andre Agassi. Și-i plăcea Boris Becher – așa îi zicea. Îl iubea mai mult pe Țiriac decât pe Năstase, îl găsea mai serios. Citea Informația și Săptămâna, și le și comenta foarte amuzant. Nu înțelegea de ce trebuie folosită mașina de spălat. Pentru ea, cada era un lucru foarte bun. Chiar mai bun decât albia de râu. Drept care, punea cearșafurile în cadă, cu ceva săpun de casă, apoi se  suia peste ele și le călca într-un dans ritualic. Era amuzant să faci asta la etajul 10, în mijlocul Bucureștiului.

Cum ai trecut de la inginerie la film?

În anul III de facultate, a venit revoluția. Înainte, eram studenți la zi și nu  aveam voie să lucrăm. Era interzis să câștigi  bani, câtă vreme statul plătea pentru tine să studiezi. Da, școala era gratis, dar un tânăr are nevoie de bani și pentru altele. Cât să te țină părinții? Am luat primul anunț de la radio, de agenți publicitari pentru Târgul Internațional București, la o mică firmă privată. M-am dus temporar o dată, m-am dus temporar a doua oară, apoi m-au angajat. Apoi, am mai făcut câteva târguri. A fost o școală extrem de bună pentru mine ca producător. Întâlneam parteneri din toată lumea, puteam negocia și puteam purta discuții prin care să conving că propun lucruri valoroase și că are sens să cumpere. Apoi, am trecut la o agenție de imobiliare, care  se ocupa și de publicitate – în stilul firmelor de la începutul anilor 90, care făceau de toate. Prin ei, m-am dus să negociez un contract de transfer de minute de publicitate TV, preluate de la trustul Expres. Am avut  o întâlnire și o negociere memorabilă cu Cornel Nistorescu. Eram în 92, aveam 24 de ani; el era deja o personalitate. A jucat jocul ăsta cu mine până la capăt, apoi a zis: „Îți dau contractul ăsta cum îl vrei tu; dar îți depui demisia și vii și lucrezi cu mine”. Așa a început experieța mea de agenție de publicitate, care a durat un an și jumătate. Pe atunci, agenția însemna trei oameni, care făceau și creație, și media planning, și vânzări, și PR. La plecarea mea, erau treizeci de oameni. Așa erau vremurile. Am avut un noroc extraordinar să mă formez în perioada aia. Învățam dându-ne cu capul de pragul de  sus și știam ce să nu facem a doua oară. A fost o școală foarte practică. Când am plecat, aveam două propuneri: să lucrez la filiala unei agenții multinaționale care tocmai se așeza în România și o propunere din partea partenerilor noștri pe producție audio-video, Domino. Mihai Cociașu și Cristian Comeagă. Aveau nevoie de încă un om în companie. Am ales asta. Era mult mai aproape de ceea ce-mi doream să fac, iar oamenii de acolo vorbeau aceeași limbă cu mine. Acolo am crescut fantastic, înconjurată de  oameni pasionați  de cinema. Primul film la  care am lucrat  ca director de producție a fost Asfalt tango al lui Nae Caranfil. Nae și-a scris parte din scenarii pe biroul de lângă mine.

De ce ai părăsit Domino Film?

Nu prea mai aveam loc să cresc. Am încercat să propun proiecte, să fac ce fac acum, dar am înțeles că sunt oameni care nu pot accepta dezvoltarea unor proiecte, dacă nu sunt generate de ei. E uman. Le eram recunoscătoare pentru tot ce m-au învățat, pentru cum m-au crescut. Dar trebuia să încerc și altceva. Am avut și un ajutor. Pe partenerul de la Hifilm, un operator israelian pe nume Avi Karpick, cu care am făcut o publicitate complicată, filmată subacvatic, la Domino. Într-o bună zi, după ce am lucrat, m-a sunat, m-a invitat la masă. I-am zis lui Alecu: „Dacă vezi că nu vin, sună și tu disperat, cheamă-mă acasă”.

Apropo, în calitate de femeie într-o meserie cu foarte mulți bărbați, ți s-au făcut multe  avansuri?

Nu. Dacă era ceva ce întrecea un pic măsura, o luam peste picior și-mi vedeam de drum. Evident, la filmare există acea senzație specială, „adrenalina de filmare”, care dă trăiri foarte intense și tentații. Relații scurte și cu năbădăi. Le-am văzut la mulți, dar mă scoteam din asta, pentru că aveam enorm de  lucru. Revenind la masa cu Karpick: omul n-avea nimic să-mi propună, decât să mă ajute financiar să-mi pornesc propria companie. M-a invitat să fac un calcul, să văd ce ar însemna să funcționeze în gol, în primele șase luni. Un birou, mijloace, un om-doi. M-am gândit un pic și am decis: ăsta e momentul.

De ce a ales România? De ce te-a ales pe tine?

N-o să înțeleg niciodată. I-am mulțumit în repetate rânduri. De câte ori am succese, îl sun și vorbim îndelung. M-a învățat să fac și eu lucrul ăsta pentru alții, fără să aștept nimic în schimb. N-a intervenit niciodată în activitatea lui Hifilm. Mi-a spus că provine dintr-un popor care investește. Unele investiții ies, unele nu. De ce să bage banii într-o mașină, nu într-un om?

Și atunci, ți-ai luat destinul profesional în mâini. Care a fost viziunea ta?

M-am gândit că pot face ce-mi place – cît pot eu de bine. Și să trăiesc din asta. Am început cu publicitate, scurt-metraje și ceva prestări servicii. Am deschis compania pe 1 martie 2004, iar pe 2 martie venea deja o regizoare din Franța pentru o primă prospecție a  unui proiect. În aprilie  am filmat prima publicitate. În șase luni, i-am returnat banii lui Avi.

Ți-ai luat clienții de la Domino Film?

Absolut nimic. Condiția pe care mi-am impus-o a fost să nu mă ating de nici de personalul, nici de clienții, Domino, chiar dacă mă abordează direct, timp de doi ani de zile. Atâta vreme cât primesc, de ce să fur?

Dacă aleargă portofelul după tine pe stradă, nu e furt, nu?

Dar a fost OK așa, n-am avut de suferit din asta. Cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat, după întâlnirea cu Avi, a fost sprijinul primit de la furnizori. De cei care închiriază echipamente, de la Media Pro,  de Castel Film, și pe care i-am contactat acum din poziția de începător. Oamenii m-au ajutat teribil. Mi-au făcut discount-uri mai mari decât cele acumulate în timp, la Domino, la primele lucrări. A fost impresionant. Mi-au zis că relațiile nu sunt între companii, ci între  oameni. Iar aici,  ne-am dezvoltat împreună cu tinerii cu care am lucrat. Am crescut cu Radu Jude, cu Cristi Nemescu, cu Paul Negoescu. Și unii și alții am ajuns unde suntem, împreună.

Foto: Hifilm, HBO.