All That Jazz: Interviu cu Mihai Iordache

green_hours_international_jazz_fest_2013_22_05_2013
Mâine, pe 30 mai, începe ediția a cincea a Green Hours International Jazz Festival. O ediție specială, menită să încununeze o perioadă dificilă pe care vestitul club de jazz și teatru underground a depășit-o cu succes. Cu această ocazie, l-am invitat pe Mihai Iordache, unul dintre greii ediției de acest an, la un dialog prietenesc despre blockflöte, revista Phoenix și depozitul de ciment de la Jilava. <strong>TABU: Remarc că mi-ai dat autograful cu pix alb. </strong> IORDACHE: Da, am învățat șmecheria asta de la Harry Tavitian. Scosese un disc negru, pe care pixul normal
Mâine, pe 30 mai, începe ediția a cincea a Green Hours International Jazz Festival. O ediție specială, menită să încununeze o perioadă dificilă pe care vestitul club de jazz și teatru underground a depășit-o cu succes.
Cu această ocazie, l-am invitat pe Mihai Iordache, unul dintre greii ediției de acest an, la un dialog prietenesc despre blockflöte, revista Phoenix și depozitul de ciment de la Jilava.
TABU: Remarc că mi-ai dat autograful cu pix alb.
IORDACHE: Da, am învățat șmecheria asta de la Harry Tavitian. Scosese un disc negru, pe care pixul normal nu se vedea. S-a dus la o librărie din Constanța, să cumpere pix alb iar vânzătoarea s-a uitat lung la el: „Aha...sunteți radiolog.”
Nimeni nu e profet în orașul lui. Dar tu, când te-ai apucat de cântat, îți doreai să fii celebru?
Prima mea motivație, de fapt, a fost că eram într-un grup de prieteni care aveau trupă, iar eu nu cântam la nimic. Asta era într-a un’șpea. E interesant că acum, nici unul dintre ei nu mai cântă. În perioada aia, aveau mult mai mult succes la fete decât mine. Eu am presupus că e datorită trupei și... cam asta a fost motivația primordială. Mulți cântăreți ar trebui să recunoască asta.
Și eu care credeam că iubeai muzica...
Ascultam muzică, nu eram picat în cap. Aveam eroi muzicali: Pink Floyd, Jethro Tull, dar și jazz, pentru că taică-miu iubea jazzul. Dar n-aș fi recunoscut că-i ascult discurile, ca să nu-i dau satisfacție. Eram în plină revoltă adolescentină și detestam pe toată lumea – iar părinții erau cei mai la îndemână. În trupa aia de care-ți ziceam, textierul Florin Dumitrescu cânta la bas electric și la voce. Pe atunci, îl invidiam teribil.
De ce ai ales saxofonul?
Inițial am vrut să cânt la flaut, ca tipul de la Jethro Tull. Dar flautul era foarte scump, și atunci mi-am cumpărat un blockflöte. Abia după câțiva ani m-am apucat de saxofon, am luat lecții de la Garbis Dedeian și de la Marius Popp, care ținea „cursuri de jazz și muzică ușoară” la Școala Populară de Artă. O grămadă de muzicieni importanți de azi au fost elevii lui. Generația lui Marius Popp, cea din anii ‘70, era destul de sincronă cu ceea ce se întâmpla în lume. Acum, deși avem net, discrepanța e mult accentuată.
Și de ce ai rămas fidel saxofonului?
Florin mi-a zis că n-am treabă cu blockflöte-le și că modul în care cânt merge pentru saxofon.
E important să ai un expert care să te îndrume, nu zic.
Se pare că a avut dreptate. Pe atunci, și saxofoanele erau scumpe. I-am vândut motocicleta lui taică-miu, să-mi cumpăr primul saxofon. Nu mergea cu ea, oricum.
Și taică-tu a fost de acord?
Era un tip foarte mișto. Dar nu m-am prins de asta decât foarte târziu. Așa se întâmplă cu multe lucruri în viață. Îți dai seama că le-ai avut abia după ce le pierzi. Tata a murit puțin după ce am împlinit 20 de ani. Ei, bine, după liceu, băieții au intrat la facultăți și s-au lăsat de muzică. Eu am dat de două ori examen la Arhitectură și am picat, din ce în ce mai rău; și atunci, am făcut armata mai lungă și până atunci mi-am făcut alte formații.
În imagine, Iordache & The Good News (& multă verdeață, dar nu din aceea)
De ce Arhitectură?
Îmi plăcea să desenez și să citesc despre arhitecți. Eram sub influența unei cărți despre Walter Gropius, care a inventat mișcarea numită Bauhaus, în timpul republicii de la Weimar. Omul care a inventat, fără să știe, minimalismul și spunea că designul bun nu stă în calea funcționalității. Mi-am reamintit de asta atunci când am început să compun.
Ai cântat și în armată?
În primele luni, am făcut armată ca toată lumea. În ultimele 8 luni am fost la munci; am descărcat și încărcat ciment pentru Casa Poporului, de la depozitul de la Jilava. Nici până azi nu înțeleg de ce nu puteau să-l ducă direct acolo. Pe atunci devenisem voinic și roșu-n obraji ca un tractorist – noroc că mi-a trecut în trei luni. Muzical vorbind, am pierdut timpul. Deși... în armată am descoperit manelele. La munci, era un chitarist care știa tot repertoriul Albatros și Azur; un veritabil Django Reinhardt al manelelor; și cântam împreună – improvizam copios pe Mona, de exemplu. De aceea nu înțeleg atitudinea asta radicală de aversiune față de manele. „Văleu, e subcultură”. Să fim serioși, și jazzul a început ca subcultură. N-am în calculator nici o manea, dar nu văd de ce i-ai demoniza așa. Presupun că de atunci, s-o fi angajat pe vreun vapor.
Tu ți-ai fi dorit asta?
E moarte artistică pură. Cânți evergreen-uri seară de seară și te usuci intelectual. Apoi, te înveți cu bani mulți, ajungi să vrei să-ți iei mașină și să-ți renovezi casa. Iar dacă cânți tâmpenii mult timp, începi să te plafonezi. Singurul vapor pe care am cântat e A38 din Budapesta (renumit club de concerte live, n.r.), care e ancorat pe Dunăre. Revenind: în timpul armatei, m-am însurat.
Nu erai prea tânăr pentru asta?
Totdeauna ești prea tânăr pentru asta. N-o să te mint c-a fost o decizie conștientă. A fost un caz de „săptămână oarbă”. În ‘90, studiam câte zece ore pe zi la saxofon, ceea ce acum mi se pare un vis. Acum am zile când nici nu deschid cutia. Dar acum am concerte, pe atunci nu aveam. Nu aveam de lucru, dar soția mea da, și-mi respecta opțiunea de a cânta la saxofon și de a studia zece ore pe zi. Apoi, în ‘92 s-a născut fiică-mea și a trebuit să mă angajez. Șeful tău, Boerescu, a fost angajatorul meu.
Asta ne face cumva colegi.
M-am angajat la revista Phoenix, revistă din aia de „jos-Iliescu”. O revistă cu exagerat de multe editoriale. Eu eram traducător de materiale din presa străină. Pe vremea aia nu erau legea copyright-ului; luai revista, traduceai și sănătate. Apoi, au început alții să facă presă pe bune și, ca să supraviețuiască, Phoenix a scos suplimentul erotic Prostituția. Care a avut megasucces, pentru că a avut primele poze cu femei goale din presa românească. Poze scoase pe tipar de-ăla prost, unde nu se vedea nimic. Cred că, azi, am râde cu lacrimi de ele. Și aici făceam traduceri. Pagini întregi de fragmente picante din cărți. Asta a durat un an de zile, până când s-au înființat Sarmalele Reci. Când ce le-am explicat șefilor mei că acum urmează să devin foarte bogat și celebru, deci nu voi mai avea nevoie de jobul acela, mi-au propus să-mi tripleze salariul. Dar am plecat oricum.
Iordache la Gărâna. Foto: Expres de Banat.
Poate ar trebui să bag și eu vrăjeala asta. :) Și cu Sarmalele cum a fost?
Haios până la un punct; apoi, ei au decis că vor să fim mainstream, să ne dea la televizor, și m-au dat afară. Ne-am certat când trebuia să facem un clip, și a venit TVR-ul cu un scenariu care mi s-a părut foarte prost, foarte kitsch. Eu credeam că am o idee mai bună. Și mi-am spus părerea la discuțiile cu producătoarea TVR. După câteva zile, femeia m-a sunat: „Aveți dreptate. Aveți altă idee?”. Eu: „Știți, eu nu mai sunt în trupă”. Apoi ne-am împăcat, dar nu am revenit.
Există viață după Sarmalele Reci?
Chiar și în timp ce eram în grup am mai cântat și cu Lucian Ban și am avut mai multe tentative de trupe. După ‘99, când m-am despărțit de ei, am avut o perioadă bizară. Vreo lună, n-am avut cu cine să cânt. M-a ajutat foarte mult Ada Milea, pe care am cunoscut-o la o montare a lui Radu Afrim, No mom’s land, în care am cântat, pentru că aveau nevoie de saxofonist. Și Harry Tavitian.
Ada nu cântă jazz; unii zic că nu cântă muzică. Cum te simțeai făcând chestia aia?
Nu era foarte ușor, să știi. Ada e o persoană foarte precisă; iar eu am tendința să nu țin minte ce am cântat. Și ea îmi cerea ca, dacă o chestie îmi ieșea într-un anumit fel, s-o țin minte și s-o fac de fiecare dată tot așa. Partea bună a fost că Ada și Harry mi-au asigurat existența în perioada aia. Am scos și un album cu Harry și cu Orient Express, Axis Mundi. Și albumul Absurdistan al Adei. Tot pe atunci, am început să compun jazz, mi-am făcut o trupă cu care să-mi pot cânta compozițiile proprii. Așa a apărut Iordache. La început cântam mult Sun Ra. Apoi, după ce am compus suficient și am renunțat la Sun Ra.
De ce ai renunțat la Ada și la Harry?
Pentru că, din 2003, am început să cânt cu Kumm și n-am mai avut timp. Cu Harry am cântat până în 2006. Mergeam cu el la tot felul de festivaluri și cluburi mișto din străinătate și mă gândeam cât de mult mi-ar plăcea să merg la ele cu trupa mea. Mă gândeam că, dacă nu ies din trupa lui, nu voi ajunge niciodată să-mi fac cunoscută propriia muzică. Vorba lui Brâncuși, despre Rodin: „La umbra marilor copaci nu crește nimic”. Trist e că încă vin oameni să mă felicite pentru un concert cu Ada, din 2004, sau unul cu Harry. Iar eu le spun: „Stați puțin, între timp, am scos trei discuri”. Mi se pare că sunt cunoscut doar pentru chestiile greșite.
Cine e în măsură să decidă ce e greșit și ce nu?
OK, nu greșite. Dacă le-am cântat, am crezut în ele. Nu greșite muzical; greșite pentru că nu mă reprezentau. După un festival foarte mișto în Italia, la care mi-aș fi dorit să merg cu trupa mea, am renunțat și la colaborarea cu Harry. Nu puteam rămâne toată viața saxofonistul lui, se descurcă și fără mine. Deși până anul ăsta, când am cântat la Gărâna, n-am ajuns la nici un festival foarte mișto.
Kumm sunt și ei printre lucrurile greșite?
Nu. Suntem prieteni buni, ceea ce e important, atunci când cânți cu cineva, și compunem împreună aproape tot. Când ai de stat opt ore în mașină cu cineva, e recomandat să-ți placă omul. Dar, desigur, cel mai bine mă reprezintă trupa mea de jazz, unde scriu eu toate piesele și cânt cu oamenii pe care-i aleg. Mă văd mai mult ca pe un compozitor decât ca pe un saxofonist. Nu mă dau în vânt după mine însumi ca saxofonist.
Ce-ți reproșezi ca saxofonist?
Faptul că pierd prea mult timp compunând. Pierd aproape tot timpul pe care l-aș putea petrece exersând. Încerc să mă înconjor de oameni mai talentați decât mine; ceea ce se poate auzi și pe discul ăsta.
Al treilea album al tău e înregistrat cu artiști timișoreni. Nu vă e greu în orașe diferite?
Basistul și bateristul trebuie să facă echipă bună împreună; iar Uțu Pascu și Tavi Scurtu funcționează ca un singur om. Cu ei cânt de mai mult timp. Pe Sorin Romanescu m-am jenat să-l chem datorită bugetului infim; iar el s-a supărat că n-am făcut-o. Astfel, Dan Alex Mitrofan a rămas chitaristul principal de pe disc. Am vrut să fim trei suflători, și i-am cooptat pe saxofonistul Lucian Nagy și pe trompetistul Petrică Ionuțescu, de la Blazzaj. Pentru clape și sintetizatoare, l-am invitat pe Toni Kühn. Un mare jazzman timișorean al anilor ‘70.
De ce One Life Left?
Joc Pacman pe telefon. Un joc japonez din 1983. Trebuie să mănânci chestii care se mișcă. Dacă te mănâncă ele pe tine, pierzi vieți. Și, în ultimă instanță, dacă ai jucat foarte neinspirat, îți rămâne o singură viață. Atunci, ești ca și terminat.
Cu ce ne mai surprinzi zilele astea?
Cânt la Green Hours International Jazz Fest, cu o trupă nouă, numită Iordache & The Good News. Am tot cântat anul ăsta cu studenți de la Secția de Jazz a Academiei de Muzică. Iar la Green Hours, cânt cu o parte dintre ei (basistul Adrian Neacșu, bateristul Alex Kocsis și chitaristul Sian Brie, alături de percuționistul libanez Ghassan Bouz. Pe 7 iulie, cânt cu trupa mea, Iordacje, la Festivalul Jazz TM de la Timișoara. Ah, și sunt încântat să ți-o spun pe asta: casa mea de discuri va produce un material al trupei Sebastian Spanache Trio din Timișoara. Prima oară când produc un disc al unei trupe în care nu cânt! Lansarea de la Cluj a fost alaltăieri, iar cea de la București e mâine, pe 30 mai, tot la Green Hours, la Festival. Apoi, pe 1 iunie, intrăm în studio pentru un nou album Kumm.
Urmărește știrile Tabu și pe Google News



























