...And They Rocked The City

Există un București diferit de acela banal, pragmatic, aplatizat de goana zilnică după pâine. Există Bucureștiul adolescentin, dement și înfiorat al festivalurilor de vară.

Duminică, 1 iulie, a fost ziua finală, încărcată de nume mari, a festivalului Tuborg Greenfest Powered by Rock the City. Ziua care reunea veterani ai rockului precum The Cult și headlinerul Guns N' Roses, trupe tinere, înființate în a doua jumătate a anilor 90, ca Within Temptation și Evanescence, și o formație bizară, care a lansat un album genial, "America's Least Wanted", și apoi a dispărut, nu se știe de ce, în negura obscurității: Ugly Kid Joe.

Am ajuns la Romexpo ca pensionarul venit la coadă la lapte: de la ora 13.10, să prind loc în față, să-mi iau în serios postura de recenzor. Cu acest prilej, aș dori să felicit organizatorul D & D East Entertainment, care, după E-mag!c și Events, a înțeles cât e de important să ai recenzorul plasat strategic în față și m-a invitat în Golden Circle. Nu fusesem singura care aplicasem strategia. "Sunt aici de la 8 dimineața", mi-a declarat o doamnă cu aspect rustic și o vârstă estimată de vreo 55 de ani. Afirmație greu de crezut, dacă ne gândim că ora oficial anunțată pentru deschiderea porților era 13.00. La fel procedaseră și doi turiști americani care își făceau vacanța de vară prin "the Balkans". "Dacă te uiți la un concert doar pe ecranele din lateralul scenei, mai bine cumperi DVD-ul", mi-a spus unul dintre ei. Mai încolo, o gașcă de bulgari pregăteau spre arborare drapelul țării vecine și furnizoare de multe legume. Chit că urmau să-i aibă pe Guns N' Roses la Sofia chiar pe 8 iulie, adică în exact o săptămână, mi-au pus problema sec: "Why see them once, if we can see them twice?". Corect, am zis eu și am căutat pe google cursul de schimb leu - leva. În afară acești câțiva rock - addicts agățați de gardul de protecție care despărțea scena de public, restul lumii stătea confortabil la bere și hot-dogs, făcând pariuri legate de legendarele întârzieri ale marelui Axl Rose. "Eu mai mult de două ore nu stau!" mi-a declarat o rock chick intens machiată, care dădea pe gât prima bere. "Ba o să stai, că de-asta ai venit!", i-a trântit-o prietena ei.

Ugly Kid Joe au avut o misiune grea. Să fie loud & proud la ora 14.00, în soarele arzător de iulie, și să convingă gașca pașnică de la mesele de plastic că a sosit momentul de headbang. Misiune de care solistul Whitfield Crane și trupa sa s-au achitat de minune, cântând cu o pasiune care ar fi trezit la viață și cimitirul Bellu. Ba, mai mult, Whit a sărit gardul și s-a adresat direct mulțimii. A vorbit în românește. A deplâns existența barierei dintre Golden și Normal Circle. A cântat melodiile mai "dure" cu o forță aproape neverosimilă pentru aceea oră, iar baladele cu o tandrețe generatoare de fluturași. Și m-am întrebat din nou: Unde au dispărut oamenii ăștia după ce au debutat atât de glorios la începutul anilor 90? De ce au risipit atâta timp? Senzația lăsată de plecarea lor a fost aceea de "prea-puțin", de "aș mai fi stat două ore să-i ascult pe tipii ăștia!"

Whit Crane și saltul în mulțime.

Within Temptation au oferit un show conceptual, ireal de frumos. După chipul și asemănarea superbei soliste Sharon den Adel. Scurtmetrajele de început, respectiv de final, au potențat interpretarea live, transformând show-ul într-un imn adresat feminității. Totodată, e nevoie de curaj să vii să le cânți unor rockeri supărați într-o diafană rochie albă, în concordanță cu supratema spectacolului pe care îl propui. Brusc, parcă nu mai eram în curtea Romexpo cea plină de praf și arsă de soare, ci într-un univers magic al senzațiilor inefabile. Până și setlistul părea conceput în așa fel, încât să te introducă într-un carusel al emoțiilor.
Păcat că toată această magie a fost trollată necruțător: Vecinii bulgari au apucat să arunce pe scenă steagul cel mare, iar momentul în care Sharon l-a ridicat victorioasă în sus a fost întâmpinat cu huiduieli. Nu știu de unde, a apărut instant unul românesc, aruncat la rândul lui pe scenă, iar solista a înțeles că greșise și l-a arborat pe cel roșu-galben-albastru. Urlete extatice. Încă ne e greu să ne detașăm de noi înșine, chiar dacă, prin însăși postura de spectatori, ar trebui să ne lăsăm pe mâna celui venit să ne (în)cânte.

Within Sharon den Adel

The Cult au fost dușul rece care ne-a reamintit că suntem publicul unui festival de rock. Britanicii lui Ian Astbury sunt rockeri old school, bine înțepeniți în convingeri, după cum ne-a și subliniat solistul de câteva ori: "F*ck those DJs!" (Se referea oare și la DJ Ashba, actual chitarist și sex simbol al Guns N' Roses? Nu vom ști niciodată.) Concertul lor a semănat cel mai mult cu un show rock clasic, din anii 80, un show complet lipsit de artificii, bazat complet pe forța electrizantă a vocii și a riffurilor de chitară, condimentate ici și colo de câte un "rant" la adresa societății contemporane. Clasic. Singurul lucru care le-a pocit prestația a fost hăinuța tivită cu blană, de nașă-mare, pe care Astbury a ținut să o poarte în pofida celor 30+ grade.

Gospodarul harnic își face iarna car și vara șubă.

Pe Evanescence îi așteptam cu nerăbdare, pentru că personalitatea puternică și farmecul dark al solistei Amy Lee mă încântaseră de la prima vedere / audiție. Asemenea tuturor performerilor de până atunci, americanii adulați în toată lumea și-au gândit prestația ca pe un spectacol de sine stătător. În cazul lor, nota aparte a spectacolului a fost dată de varietatea instrumentelor și a registrelor abordate. De la momente de symphonic rock, având ca piesă de rezistență un pian negru, "Baldwin", până la post punk furios și, trebuie să admit, tulburător de sexy, Evanescence ne-au arătat, timp de o oră, că sunt muzicieni impecabili, complecși și că, una peste alta, pot cânta tot ce vor mușchii lor. Un critic mai serios ar fi folosit sintagma "regal de virtuozitate". Interesant e că, în cazul lor, nu te impresionau atât hiturile mari - deși le-au cântat pe toate - ci calitatea prestației ca întreg.

Lecție basic de actorie: Poziția determină starea.

În clipa intrării celor de la Guns N' Roses, am înțeles diferența dintre muzicieni buni și rock icons. Deși Axl Rose nu mai arată de mult așa:

Cum era bancul ăla: Dacă mai stai mult așa, murim amândoi.
apariția lui pe scenă își păstrează magnetismul sălbatic, care face mulțimile să urle din prima clipă, în pofida întârzierilor (punctualitatea lui de această dată a fost aclamată la unison, ca surpriza uriașă a serii), a scandalurilor și a 17 ani de absență de pe scenele internaționale. E exact diferența dintre "femeie frumoasă" și "zeiță a sexualității". Și nici măcar nu avea o ținută care să indice că ar fi conștient de asta: purta blugi, o haină de piele și o pălărie. Foarte casual.

Și vizibil mai zvelt decât acum doi ani.

Timp de 3 ore (!), Guns N' Roses au oferit un spectacol de neuitat, care a inclus și a sintetizat toate elementele trupelor de dinaintea lor: spontaneitatea lui Ugly Kid Joe, fidelitatea față de concept a celor de la Within Temptation, forța raw a Culților și virtuozitatea Evanescencei. Și mai mult de atât. S-a simțit, mai mult decât la oricine altcineva, uriașa plăcere de a fi pe o scenă și de a cânta. Dacă restul trupelor au oferit spectacole bune, Guns N'Roses au făcut un show istoric, comparabil - din tot ce a văzut Bucureștiul - doar cu Dangerous (1992) al lui Michael Jackson. Un show care ar fi meritat înregistrat, vândut pe DVD și difuzat de MTV la fiecare aniversare a vreunui eveniment Guns N' Roses-related. Un spectacol care - sper eu - anunță un album de valoarea lui "Appetite for Destruction" sau a discului dublu "Use Your Illusion". O confirmare a faptului că marii artiști pot ignora cu seninătate orice regulă. Lăsați regulile să vină la ei.