Montarea piesei Când Isadora dansa, la Odeon, în regia lui Răzvan Mazilu, mi-a amintit de versiunea Horațiu Mălăele a Revizorului lui Gogol. Nu pentru că povestea unei dansatoare îmbătrânite, la care lumea se uită nedumerită, întrebându-se sau amintindu-și cum era „când dansa, ea, marea Isadora Duncan” ar avea vreo legătură cu aceea a micului oraș înecat în inerție, cutremurat de apariția revizorului. Ci pentru că regizorii interpreți își regizează colegii așa cum și-ar fi dorit ei să fie regizați.
Ca și spectacolul sus-numit, Isadora lui Mazilu merge pe două axe: caracterizarea cât se poate
Montarea piesei Când Isadora dansa, la Odeon, în regia lui Răzvan Mazilu, mi-a amintit de versiunea Horațiu Mălăele a Revizorului lui Gogol. Nu pentru că povestea unei dansatoare îmbătrânite, la care lumea se uită nedumerită, întrebându-se sau amintindu-și cum era „când dansa, ea, marea Isadora Duncan” ar avea vreo legătură cu aceea a micului oraș înecat în inerție, cutremurat de apariția revizorului. Ci pentru că regizorii interpreți își regizează colegii așa cum și-ar fi dorit ei să fie regizați, iar asta se vede de la o poștă.
Ca și spectacolul sus-numit, Isadora lui Mazilu merge pe două axe: caracterizarea cât se poate de minuțioasă a fiecărui personaj în parte și plasticitatea acțiunii scenice. O montare simplă și coerentă, care lasă textul să curgă și povestea să se întâmple, fără burți estetizante și artificii scenice utile doar pentru hrănirea snobismului celor 1% care se autodeclară experți și alungarea cât mai departe de teatre a restului de 99%. Chiar dacă am sesizat mici stângăcii: puncte culminante punctate cu acordurile introductive din Simfonia a V-a de Beethoven, ca-n filme cu proști; monologul unui personaj care descria dansul Isadorei, dublat pleonastic de personajul-fictiv-spiritul-Isadorei care – evident – dansa sau finalul, mult prea expozitiv, când spiritul închide într-un pian-cavou trupurile protagoniștilor și cancanul aferent, triumfând glorios – pot spune, că, în ansamblu, spectacolul este captivant, bine dozat ritmic, bine dozat emoțional.
Mergeți neapărat s-o vedeți pe Maia Morgenstern, face un rol monumental. Permanentul glisaj între luciditate și autoiluzie, între laurii trecutului și umilința iubirii, între oportunism și demnitate sunt fascinante, iar detractorii actriței fac greșeala de a confunda rolul – momentul de decădere al unui mare artist – cu interpretul. Decăderea nu e un lucru lin, agreabil și soft; e incomodă, dureroasă, chinuitoare. N-o poți trăi minimalist.
Iar restul trupei e ca o orchestră perfect armonizată care completează, fiecare cu instrumentul propriu, acest impecabil tur de forță actoricesc de două ore. Oameni care vin și pleacă, se pupă și se scuipă, idolatrizează sau brutalizează. Ăsta e un alt punct forte al spectacolului: senzația, acumulată treptat, de vanity fair.
