Cum să te ratezi ca dramaturg în România sau Nașterea lui Bucharest Fringe

Pe Radu Popescu îl știam ca managerului Teatrului Independent Apropo (suntem Friends pe Facebook și mă spamează regulat cu invitații la spectacole) și ca regizorul unui grațios spectacol de la Teatrul Godot, Flori, fete, filme sau băieți. Între timp, s-a apucat de misiuni mai mărețe: primul festival de teatru independent din București. Într-o  seară, în timp ce-mi preparam o omletă, am stat să discut cu el pe Facebook despre viață, artă și alți demoni. Evident, am ars omleta, am dat o cafea  în foc, a trebuit să-mi renovez bucătăria și am mâncat pizza comandată de pe net – pentru că Radu e un foarte bun povestitor. Vă urez să încercați cum e să speli aragazul cu o mână și să tastezi intens cu cealaltă.

TABU: Se pare că Fringe-urile sunt the new must-have în teatru. Fiecare  oraș mare din România și-a tras câte unul. Ce te mână pe tine în luptă?

RADU POPESCU: Bine, noi suntem la ediția a treia. Numai că festivalul nostru s-a chemat inițial Maraton. Fringe se numește abia de anul trecut – și am avut ceva discuții pe tema asta.

De ce?

Istoric, termenul înseamnă ceva în afara teatrului obișnuit. Experiment. Or, noi nu prea facem experiment, deși eu, unul, mi-aș dori acest lucru. Anul ăsta ne-am fi dorit să aducem niște experimente din afară, dar nu se va putea. La noi, „fringe” înseamnă teatru independent.

Noi, adică tu și mai cine?

Sunt relativ singur în chestia asta. Am doar colaboratori periodici și niște colegi de ONG care se implică doar când pot.

Ce planuri ai pentru ediția de anul ăsta?

Evident, să promovez teatrul independent ca mișcare și promovarea spațiilor alternative. În plus, vreau să trecem de la un festival mare, la care a  predominat cantitatea – mă refer la ediția de anul trecut, care a venit după o pauză de doi ani – la unul cât mai reprezentativ din punct de  vedere calitativ. Iar prin ideea de calitate, nu înțeleg doar spectacolele cu nume de top, cum se întâmplă, de exemplu, la Undercloud. Cred că și un spectacol independent bun, cu actori tineri și necunoscuți, poate deveni un succes comercial, în oarecare măsură.

Cum v-a venit ideea Maratonului?

Sincer, prima ediție și realizarea ei au fost destul de penibile. Aveam un spațiu destul de impropriu la Sala Dalles, unde speram să facem teatru. Am jucat de câteva ori acolo și, deși era centru, lumea venea destul de greu. Ne-am gândit cum să-l promovăm. Așa a apărut ideea Maratonului. După aia, toți s-au apucat de Maratoane și Fringe-uri.

Aveai deja un teatru independent?

Aveam o asociație. Făcusem puține spectacole și aveam multe proiecte începute și neterminate din lipsă de spațiu. Acum pare ciudat, dar în perioada aia nu erau spații pentru independenți. Am găsit această mică deschidere la Dalles, unde ne-am mutat cu spectacolul nostru "de rezistență” - Flori, filme, fete sau băieți - care se joacă și acum în Godot.  Atunci a apărut prima dată sintagma "Teatrul Apropo" și ne-am gândit să facem micul festival independent. L-am făcut cu intrare liberă și donații. S-a înscris și a jucat cine a vrut.

Dar meseria ta de bază care e? Regia de teatru?

Cine mai știe? :P Am făcut întâi medicina. Pe urmă, regia de teatru. Am absolvit-o în 2007, după care am făcut un master de dramaturgie până în 2009. Între timp, am avut și eu joburi, ca toată lumea, și am făcut puține spectacole. Cumva, de anul trecut, lucrurile au început să se întâmple cu o frecvență mai mare. Am prins primul contract profesionist într-un teatru de stat, ca regizor. Dar m-am gândit mai bine. Cred că, la bază, sunt dramaturg. Acolo simt că am aportul cel mai important. Și, cumva, e și cea mai veche meserie a mea. Am un text pe care l-am scris prin 1993, pe la 17 ani. În 1996, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului. Neoficial, toată lumea a spus că textul meu trebuia să câștige. A fost premiat Dumitru Solomon. Apropo de discuția noastră de aseară,  despre promovare:  nu am știut niciodată cum să fac asta. În 1996, când am avut noroc că UNITEXT a scos (singura dată) și volum cu piesele nominalizate, Marian Popescu, care era directorul editurii și conducea concursul, mi-a propus să vin cu vreo 200 de euro că îi mai rămăseseră niște bani și voia să mă publice în volum.

Și? Ai venit?

N-am știut ce să fac cu informația asta. Mi s-a părut aiurea să vin eu cu bani și am zis pas. Imediat după, a publicat volumul unui debutant. Acel debutant se numea Vlad Zografi. A ajuns pe loc mare dramaturg.

La incredibilul preț de numai 200 de euro! Superofertă, right?

Mă rog, astea-s istorii foarte, foarte vechi. Am multe povești despre cum poți să te ratezi ca dramaturg în România. Practic, am ajuns să fac regie de teatru nutrind convingerea că, dacă nu mă montez singur, n-o s-o facă nimeni.

Și cum poți să te ratezi ca dramaturg, în România?

În 2001, mi-am publicat pe cheltuială proprie un volum cu 4 piese. Bine, pe atunci foloseam un pseudonim la care, între timp, am renunțat: Radu Andrei Hora. Una a fost nominalizată la UNITER, una a fost montată mai târziu la Teatrul Radiofonic, pe una mă bate gândul s-o montez acum – mi-au venit brusc, nu știu cum, niște idei. Iar a patra e proastă. Proastă rău. Ei, imaginează-ți că textele astea există în TOATE micile biblioteci din secretariatele literare ale tuturor teatrelor mari din București. Nimeni nu le-a deschis niciodată. Cu excepția unei fete, care era secretar literar la Comedie. Ei i-au plăcut foarte mult. A scris un articol de mai multe pagini, care a fost la cinci milimetri să fie publicat în Observator Cultural. Nu s-a putut. A vrut să scrie un fel de lucrare la teatrologie despre textele mele. nu s-a putut. După care, s-a lăsat de teatru și de salariul mizerabil de secretar literar. Nu mai știu nimic de ea, dar cred că lucrează pe la o editură.O  cheamă Claudia Nedelcu. În 2003, când am dat medicina pe teatru și am intrat la regie, pe loc cu taxă, am dat volumul profesorilor mei. Nici unul nu mi-a dat nici un feedback! În afară de DOAMNA Cătălina Buzoianu, căreia i-a plăcut foarte mult unul din texte, intitulat Aix Nebunul. Pe vremea aia, dumneaei era director artistic la Radio, cred. Textul s-a montat acolo, în regia lui Mihai Lungeanu, cu Marius Bodochi. După care, tot domnul Lungeanu mi-a montat și un text de teatru pentru copii, o adaptare după un basm din O mie și una de nopți, Papucii lui Abu Cassem. Apoi,mi-a montat „experimental” un text scris în colaborare cu o colegă regizoare, Picnic, o poveste bazată pe fapte reale din războiul din Cecenia. Apoi, doamna Buzoianu a propus Aix Nebunul la Comedie – să îl monteze ea! Mihăiță a citit textul și m-a sunat. Mi-a spus timp de cinci minute la telefon ce text genial am scris, deși nu ne cunoșteam.  După care, mi-a propus să uit de doamna Buzoianu, pentru că el se gândește că trebuie un regizor cu …testicule pentru textul ăla.  A zis că vrea să-l propună lui Tocilescu, lui Ducu Darie și lui Bocsardi Laszlo. Eu am zis DA, normal. Nici unul dintre ei nu a fost interesat, iar proiectul nu a mai fost realizat niciodată.

Dumnezeu nu bate cu parul, just? :))

(Zâmbește) Iar pe Mihăiță, dacă îl întrebi acum (că l-am cunoscut în calitate de regizor și am fost atât de fraier încât să nu-i aduc aminte) nu cred că mai știe nimic. De fapt, e problema unui sistem.

Și ce ai făcut?

După cum am zis, în 2007 am terminat regia și am dat la dramaturgie. Dar profesorul meu nu avea vreo simpatie pentru mine. Așa că mi-am făcut, nepromovat în nici un fel în facultate, un spectacol-lectură pe textul de absolvire.

De ce nu te plăcea profesorul tău?

Nu știu dacă era doar o chestie de temperament sau faptul că nu marșam la ideile lui de stânga. De fapt, nu făceam nici un fel de politică. Pur și simplu, nu îmi place teatrul social. Nu că nu l-aș face, dar nu mi s-a dat ocazia. Cam în zona asta au fost problemele. Deși un profesor n-ar trebui să lase ca propriile convingeri să determine gradul de interacțiune și de implicare față de studenți, nu? La Universitate, se presupune că ar trebui să ni se ofere instrumentele de a gândi cu propriul creier. Mă rog! În 2009, am făcut spectacol lectură la Teatrul Foarte Mic. Nici o persoană din conducere nu a venit. Nici una dintre secretarele literare măcar. Deși una dintre ele mă propusese acolo după ce văzuse spectacolul meu de licență. În 2010, după prima ediție de Maraton, am făcut la Dalles o stagiune Teatrul Apropo, cu o parte din spectacolele din Festival (ăsta a fost și "premiul" pentru cei care au jucat atunci gratis). Și am reușit, în condiții foarte grele, să scoatem o premieră la sfârșitul lunii octombrie, cu Testament,  text scris si regizat de mine, nominalizat la Irish Embassy Award For Emerging Romanian Playwright, în 2011.

La Dalles te-ai dus după deziluzia de la Foarte Mic?

N-a fost o deziluzie. În general, nu sunt mari deziluzii, pentru că nu sunt refuzuri clare. Se "poartă vorbe" până când - dacă ești mai insistent și mai cunoscut, sau cu pile, sau cu mai știu eu ce mijloace - ești acceptat. Dacă nu – se poartă vorbe până când uită toată lumea de tine și despre ce a fost vorba inițial. La TFM, lectura a fost foarte bine primită de către public, iar unii colegi actori mă întreabă și acum când și dacă îl montez. La Dalles am ajuns întâmplător, căutând o casă nouă pentru spectacolul nostru Flori, fete…, licența mea, spectacol de succes la Green Hours. Am avut mici conflicte cu Voicu, patronul, și am plecat. În toamna lui 2009, am jucat experimental prima dată la Dalles R'Evolution,  o cafenea în spațiul de la Sala Dalles. A fost foarte bine. Ei aveau în spate promovarea de la Diverta și am decis să facem o chestie pe termen lung. Între toamna lui 2009 și primăvara lui 2010, am jucat acolo o dată pe lună. Apoi am crezut că putem, împreună cu ei, să o "comitem" mai des. Ne-am apucat de ideea cu Teatrul Apropo și cu Maratonul. Pe acesta l-am făcut în septembrie 2010. Au fost trei zile de weekend, în care s-au jucat 15 spectacole, de la cinci după-amiaza la unu noaptea, în trei spații alternative ale Universității Dalles.

Iar folosești pluralul. :)) Alți colaboratori periodici?

Eram cu colegii mei din Asociație, care jucau, unii, și în spectacol. Mă refer la Alec Secăreanu, Cristina Găvruș și Ionuț Grama. Mai erau și câțiva voluntari. Am muncit ca nebunii și a fost extraordinar de frumos. Lumea a dat buluc, că, na, era gratis. Am avut un milion de postări pe Internet. Apoi, am făcut stagiunea. Nu a mai fost așa mare entuziasm. Poate pentru că era cu bilete.

Dar, din noiembrie 2010, a urmat nu știu ce expoziție, apoi diverse alte evenimente, și n-am mai putut intra în spațiul de la Dalles. Am renunțat definitiv la idee. Oricum, era greu să montezi, respectiv să demontezi de fiecare dată un teatru. Așa că, în 2011, am avut o nouă tentativă de a găsi un spațiu. M-am asociat cu altcineva și am pierdut împreună niște mii de euro degeaba. Am rămas în buzunar cu încă niște proiecte începute. În 2012, în cu totul alt context, am reușit să iau spațiul pe care-l gestionez acum sub titulatura de Teatrul Apropo. În același an, am făcut ediția a doua a Maratonului. De data asta, a fost boierie.

Și în 2011?

În 2011, n-am avut bani pentru asta.

Bun. În ce sens boierie, în 2012?

Am luat bani de la UNITER (ei au fost motorul, deși banii de la ei au fost foarte puțini), de la AFCN și de la ARCUB. Am avut 42 de producții selecționate din 97 înscrise. Și încă vreo cinci pe care le-aș fi luat eu în calcul, dacă s-ar fi înscris. Practic, asta e motivația festivalului: promovarea teatrului independent ca mișcare, delimitată de teatrul de stat. De asta vreau să cresc calitatea și să păstrez ideea de premii. Mai ales că se tot discută faptul că, nici la UNITER și nici la Festivalul Național de Teatru, nu se iau în calcul suficient de mult producțiile independente. Clar, e o diferență de mijloace. Dar, dincolo de acest nivel, comparația nu e întotdeauna în favoarea teatrului de stat. Dimpotrivă. Anul trecut, principalii beneficiari al festivalului au fost spațiile independente unde se joacă teatru. A venit enorm de multă lume care nu știa unde sunt și ce fac.

De ce s-a trecut de la Maraton la Fringe?

Îmi doresc să văd spectacole „altfel”. Am zis că, dacă bag chestia asta, va fi un impuls, cândva, pentru independenți, să facă lucrurile altfel. Nu doar comedioare de care „să se râdă” lumea, ca la Godot. Cu toate că și eu o să scot acum o comedioară la Godot, chiar la sfârșitul lunii. Vreau ciudățenii, vreau experimente.

Ce-ți dorești de la ediția din acest an?

Aș fi vrut o secțiune internațională. Nu s-a putut. o să avem secțiune oficială și secțiune OFF, a școlilor de teatru. Zece zile, câte un spectacol din fiecare secțiune pe zi. Creme de la creme, cu se zice la mine la țară. Vreau să avem juriu de festival. Mă gândesc să-l fac din câștigătorii de anul trecut: Cătălin Babliuc, cel mai bun actor, Nicoleta Lefter, cea mai bună actriță, Ramon Gorjanu, cea mai bună scenografie, Eugen Gyemant, cea mai bună regie, Cristian Osolos și Galea Bobeicu, premiul special pentru coregrafie.

De data asta, nu mai e boierie, nu?

UNITER ne dă 1.000 de lei în plus față de anul trecut, dar ARCUB a zis pas. Dacă nu prindem sesiunea asta la AFCN, nu știu ce facem. Banii de la UNITER ne ajung doar de afișe.

Ați demarat o campanie de fundraising. Spune-mi câte ceva despre ea.

O prietenă de la BCR ne-a propus să ne înscriem la proiectul coordonat de ea, Bursa Binelui, un site făcut pentru a ajuta ONG-urile. Acolo, oricine poate să doneze orice sumă, începând de la 5 lei, cu un card. BCR suportă toate comisioanele. Au făcut și Campionatul de Bine, unde, dacă acumulezi un anumit număr de puncte, în urma unui anumit număr de donatori, treci în etapa următoare. Iar primele cinci proiecte din finală vor primi de la BCR e sponsorizare egală cu valoarea donațiilor. Dacă cineva dorește să ne ajute, o poate face aici.