Dragi cititori,
Puneți-vă centurile de siguranță, trageți aer în piept și aplecați urechea încoace: vă voi trimite la unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii cinci ani. Un film de care m-am îndrăgostit intens și iremediabil de la primul cadru și, pe măsură ce curgea, eram din ce în ce mai sedusă, în timp ce râdeam și plângeam alternativ și uneori concomitent. Filmul ăsta trebuie văzut de nostalgici ai regimului și de optimiști luminoși ai zilei de mâine, de depresivi izbiți grav de criză și de milionari, de oameni care cred că destinul e pecetluit și de activiști de
Dragi cititori,
Puneți-vă centurile de siguranță, trageți aer în piept și aplecați urechea încoace: vă voi trimite la unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii cinci ani. Un film de care m-am îndrăgostit intens și iremediabil de la primul cadru și, pe măsură ce curgea, eram din ce în ce mai sedusă, în timp ce râdeam și plângeam alternativ și uneori concomitent. Filmul ăsta trebuie văzut de nostalgici ai regimului și de optimiști luminoși ai zilei de mâine, de depresivi izbiți grav de criză și de milionari, de oameni care cred că destinul e pecetluit și de activiști de toate felurile. De oameni care luptă și de oameni care s-au resemnat. Filmul despre care vorbesc e No, al regizorului chilean Pablo Larrain, și îl are în rolul principal pe cel mai memorabil actor tânăr al Mexicului, devenit icon al întregii Americi Latine, Gael Garcia Bernal.
Plotul se bazează parțial pe fapte reale. În 1988, dictatura lui Augusto Pinochet strivea orice urmă de spirit și de individualitate în Chile. În urma presiunilor internaționale, acesta a trebuit să accepte ideea unui plebiscit. Poporul urma să se prezinte la urne, să decidă dacă îl voia pe Pinochet pentru următorii opt ani sau dacă își dorea libertatea. "DA" însemna încă opt ani de dictatură, "NU", răsturnarea unui regim care părea definitiv, imuabil, impus cu rațiunea imposibil de contestat a pumnului. Pentru prima oară, televiziunea națională unică urma să aloce cincisprezece minute pe zi pentru tabăra "nu". Oricum, după cum sublinia un personaj, restul timpului de emisie îi era alocat taberei "da".
Suntem într-o agenție de publicitate - mă rog, în coordonate optzecist - totalitariste. Rene Saavedra (Bernal) e un tânăr care a petrecut niște ani în străinătate, în exil, pentru că tatăl său luptase împotriva lui Pinochet, sau așa ceva. Informațiile pe acest subiect sunt strecurate aluziv, așa cum se vorbește de obicei pe vreme de dictatură, deci e greu de înțeles ce s-a întâmplat cu tatăl.
O barbă de anii 80 și o imensă lipsă de perspective.
Cert e că tânărul, actualmente advertiser de succes și cetățean blazat, sictirit de tot ce înseamnă politică, e abordat de tabăra care are de promovat "nu". Tabără alcătuită preponderent din moșuleți furioși, acriți de viața de sub dictatură și lipsiți de orice carismă. I se arată un filmuleț deprimant, cu toate crimele, abuzurile și violența regimului lui Pinochet. Evident, după cum remarcă și Rene, nimeni de acolo nu pare convins că această campanie e mai mult decât o simplă formalitate, nimeni nu crede în victorie.
Iar pe Rene îl străfulgeră o idee. Ideea unei campanii care să pună accent pe fericirea posibilă, de după eliberarea de Pinochet. Arma principală a acestei campanii urma să fie acea emoție pe care chilenii striviți de opresiune nu o simțiseră de foarte mult timp: SPERANȚA ÎN ZIUA DE MÂINE.
Evident, o parte dintre moșulicii acriți reacționează exact cum ne-am aștepta să reacționeze niște moși acriți și atotștiutori: cu o ploaie de insulte și cu trânteli de ușă. Cert e că Rene convinge o majoritate a grupului, și echipa începe să lucreze la această construcție a fericirii. Și de aici, filmul devine divin.
Pentru că, deși sunt conștienți că Pinochet e imuabil, că eliberarea e un truc publicitar, toți cei implicați în tabăra "nu" se lasă cumva pătrunși de credință și de optimism. Pentru că o serie de acțiuni începute cumva stângaci și în doru' lelii devin, treptat, din ce în ce mai profunde, din ce în ce mai convingătoare, din ce în ce mai consistente. Pentru că, dacă la început râdem de stângăciile filmărilor și de replica la We are the world, treptat, oratorii lui "nu" își asumă propriul mesaj și încep să-l transmită cu din ce în ce mai multă pasiune. Asta în timp ce sunt urmăriți de mașinile poliției de câte ori ies pe stradă, li se scriu obscenități pe pereții caselor și se simt într-un permanent pericol de a fi asasinați.
În fond, concluzionez eu, Nu este un film religios. Vorbește mai credibil despre tăria interioară pe care ți-o dă credința decât 70.000 de manuale de religie ticsite de dogme penibile.
Dacă scenariul și jocul actoricesc sunt o bucurie - sobrietatea supremă cu care Gael & Co își joacă personajele e captivantă - realizarea vizuală, cu camere video vintage, care să facă filmul să arate "ca în anii 80", e demnă de ovații. Estetica dezolantă a unor vremuri urâte e savuros tradusă cinematografic. Se pare că The Artist a născut un trend: acela al filmelor de inspirație vintage, realizate fidel vremurilor.
