Dragobete Special: Inima e-un telefon

Efuziunile erotico-sentimentale sunt un lucru minunat. Mai ales pentru urechile celor care nu sunt direct implicați. Cine are un job bun din acest punct de vedere, e un om norocos. Pentru restul, există MasterCard. Să-și cumpere romane de dragoste.

Domnul Costel Tănase era norocos din acest punct de vedere. Postul lui de ofițer al serviciilor secrete era departe de ceea ce-și imaginau naivii și fanii lui Roger Moore că ar însemna această slujbă: urmăriri spectaculoase cu mașini de lux, fotomodele blonde cu dimensiuni perfecte, dornice să pună cât mai repede buzele pe tine și cazinouri îmbibate de fine spirits. Mă rog, poate existau agenți a căror viață aducea puțintel cu filmele cu spioni; dar a domnului Costel Tănase presupune să-și petreacă tura de opt ore într-un birou minuscul, prăfuit, să bea o cafea proastă făcută la un expresor vechi, și să monitorizeze telefoanele  mai multor persoane însemnate.

Dar domnului Costel Tănase îi convenea  postul. Când ai nevastă teroristă, greu de mințit, și doi băieți liceeni, preferi să nu te avânți prea departe în ghearele aventurii, că altminteri, riști să dormi pe preș. De aceea, se mulțumea să savureze la telefon certuri, scandaluri, amenințări, șantaje, negocieri dure și… ocazional, tandrețuri interzise.

Ca de exemplu, azi. Abia își turnase prima ceașcă de cafea, cu căștile pe urechi, când auzi acel click bine cunoscut: subiectul răspunsese la telefon. Vocea lui manierată, dar puțin cam prea subțire pentru ceea ce considera domnul Costel Tănase că ar trebui să fie o voce de om politic, răsună într-o formulă politicoasă de salut expectativ. Și atunci, se auzi riposta ei. O voce dulce, ca de catifea:

„Pisoiaș, de ce nu mă mai iubești?”

Domnul Costel Tănase ciuli brusc urechile. Vocea aceea senzuală îi făcuse și lui să vibreze coarda sensibilă, deși el depășise cu mult vârsta și gabaritul de pisoiaș. Nu putea fi considerat acum decât cotoșman, cu indulgență.

„Eu… Dragă Andreea, te rog frumos. Nu știu ce…”

„Ce nu știi, pisoiaș?” îl întrerupse ea pe un ton blând-mustrător, care nu-și pierdu nici măcar un strop din timbrul ăla irezistibil, provocator. „În ultima vreme, am impresia  că ai cam uitat de mine.”

„Am fost ocupat, înțelege-mă. Pur și simplu, muncesc de dimineața până seara.”

„Hai, pisoiaș”, toarse ea, „ai fost tu ocupat și înainte, dar găseai mereu timp să treci pe la mine… Pe la o cafeluță cu multă, multă frișcă. Ce s-a întâmplat? Unde a dispărut chimia dintre noi?”

Chimia nu părea să fi dispărut, dimpotrivă. Era atât de intensă, încât îi afecta în sens ascendent și anatomia domnului Costel Tănase, care află astfel, cu agreabilă stupoare, că încă se mai poate numi bărbat, cel puțin telefonic.

„Andreea, termină! Sunt un om care muncește de dimineața până seara, habar n-ai ce înseamnă să fii ministru în perioada asta de criză atroce și degringoladă majoră…”

„Dar și sufletul meu e într-o criză atroce și o degringoladă majoră, pisoiașul meu cu limbuță aspră, șopti ea cu o melancolie învăluită în dorință. Eu sunt o femeie pasională și fidelă, sunt dependentă de tine. Voi, bărbații, vă duceți la prostituate dacă n-o aveți lângă voi pe femeia iubită. Dar eu ce mă fac, pisoiaș? Nimeni nu are mâini mai tandre și atingeri mai delicate ca ale tale… nimeni nu știe să-mi morfolească lobii urechii și sfârcurile așa cum o faci tu…”

„Ha… stai puțin, Andreea”, se auzi vocea tânărului politician, acționând ca un duș rece asupra imaginației domnului Costel Tănase, „eu trebuie să intru acum într-o ședință și nu mă pot gândi la chestiile astea”.

Prostu’ dracului! bombăni Costel în gând.

„Tu mereu ești în ședință, pisoiaș. Când nu ești în ședință, lucrezi la proiecte de legi. Când nu faci nici asta, ești în întâlniri de afaceri. Iar când nu faci nici asta, ai treabă și punct. Și eu sunt o treabă pe care o ai, pisoiaș. Pe mine când mă rezolvi?”

Întrebarea asta atât de nerușinată în perversiunea ei îl lăsă perplex pe domnul Tănase. Mai-mai să intervină pe fir, să se ofere voluntar să o rezolve el pe domnișoară. Dar zisese că e și fidelă, nu doar pasională; deci n-ar fi avut nici un rost.

„Hai, te rog, Andreea, potolește-te”, insistă politicianul. Dar vocea ei dulce, suavă, pe strecură peste a lui.

„Pisoiaș, să știi că mă mângâi noapte de noapte cu gândul la tine. Îmi imaginez că e mâna ta cea care-mi zgândăre păsărica, dar nu e același lucru. Ai degetele alea atât de lungi, de iuți, de jucăușe. Uite, mă înfierbânt și acum când mă gândesc.”

Nu numai tu, își zise în gând domnul Costel.

„Draga mea, te rog, nu mă pune să mă duc așa la ședință”, imploră politicianul. Uimitor! Autoritatea lăsase loc rugăminții.

„Atunci, te rog să ții și tu cont că eu am aici o păsărică flămândă și e datoria ta s-o hrănești, păpușel”, murmură dulce vocea feminină. „Te rog, vino în seara asta să facem dragoste. Vreau atât de mult să te simt în mine.”

Domnul Costel Tănase simți că nu mai suportă. Lăsă căștile pe masă și se ridică să se ducă la baie, să se elibereze rapid de presiunea pulsatilă care-i apăsa fermoarul de la pantaloni, când, brusc, mobilul începu să sune. Se uită pe ecran. Era nevastă-sa. Simți că întreg universul interior i se pleoștește subit.

„Da, dragă”, răspunse el.

„Costeleee, să nu uiți să cumperi macaroane, ceapă și șuncă dă porc când vii acasă, da? Da’ să fie d-aia grasă, mai dăgrabă Kaiser, m-ai înțeles?”