Historia de un Amour

Din punctul meu de vedere, marele film al anului 2012, suprema realizare cinematografică demnă de intrarea în istorie pe post de film cult, rămâne Amour al lui Michael Haneke.

Palme d'Or-ul obținut de cineastul austriac pentru acest film atât de ne-hanekian este al doilea din carieră, după cel obținut cu The White Ribbon, filmul său alb-negru, vorbit în germană, în 2009.  E cumva amuzant că, dacă The White Ribbon e o poveste de dragoste juvenilă, Amour e una la vârsta a treia.

Tema iubirii este singurul punct comun pe care-l au aceste două producții ale cineastului. În rest, primul are valențe de frescă socială, al doilea se duce în intimitatea unui cămin; primul insistă pe cruzime și rigiditate, al doilea pe tandrețe și compasiune. Și exact ăsta e elementul la care nimeni nu s-ar fi așteptat, dacă luăm în considerare stilul cineastului.

Un film care ar fi putut anunța Amour ar fi putut fi The Piano Teacher - și referința nu e inutilă, pentru că și în Amour ne reîntâlnim cu Isabelle Huppert. Numai că asemănările cu filmul menționat de mine se opresc și ele aici. Dacă relația Erikăi cu studentul ei Walter e tensionantă, chinuitoare, generatoare de frustrări reciproce, relația dintre protagoniștii lui Amour, profesorii de pian pensionari Anne (Emmanuelle Riva) și Georges (Jean-Louis Trintignant) e de o gingășie și de o blândețe aproape inefabilă. Cât de ne-Haneke poate să fie o astfel de relație.

Numai că Anne suferă un atac cerebral și începe o lungă etapă degenerativă, din ce în ce mai accentuată, construită de Haneke și redată de Riva cu o autenticitate halucinantă. Pas cu pas, femeia inteligentă și plină de viață de la început se transformă într-un cadavru viu. Realismul amănuntelor degradării e copleșitor. Atât de veridic încât, la ieșire, am auzit minim cinci crâmpeie de "Și bunicul / bunica / unchiul unui prieten a făcut Alzheimer la bătrânețe și..."

Boala partenerei de viață îl smulge și pe Georges din viața reală, ducându-l într-un spațiu mintal al izolării, al angoasei și al regretelor - acolo unde, încet-încet, regăsim limbajul lui Haneke, deși cineastul pare să fi construit, prin Trintignant, exact personajul care să-i contrazică viziunea despre viață și artă, special pentru a duce cu el o luptă... pe viață și pe moarte.

Gingășia tuturor gesturilor mărunte cu care bătrânul profesor își alintă și răsfață soția suferindă, căutând să o susțină și să o încurajeze, e un veritabil credo al dragostei. Al dragostei înțelese ca dăruire și renunțare la sine. Nu se poate detașa de agonia soției sale, iar modul în care propria lui agonie îl duce la o desprindere de realitate paralelă cu a ei, dar surprinsă în nuanțe mult mai intime, subtil psihologice: refuză varianta tratamentului la spital; o respinge pe fata lor (Isabelle Huppert), tratând-o ca pe o intrusă; concediază o infirmieră, din pricina unui gest care i se pare prea brutal, reacționând cu o indignare inexplicabilă.

Iar momentul în care cei doi bătrâni, eliberați de  realitatea abrutizantă a degenerării fizice, pleacă împreună spre o destinație nedeterminată, e trăit ca o victorie. Aș specula, poate, dacă aș afirma: ca o victorie a lui Haneke asupra sa însăși. De aceea, folosesc cuvinte mai mici: e momentul cel mai apropiat de catarsis din cinematografia de după 2000.  Iubirea învinge - o spune cel mai aprig contestatar din cinema al bunăvoinței umane.