Nu vă duceți cu prejudecăți la cinema! V-o spune un om care a îndurat recent multiple dezamăgiri, cu filme pornind de la premise ample, generoase, ofertante, și executate neglijent, sau cu exagerări de clasa I primară, de parcă scenariștii și regizorii lor și-ar fi uitat peste noapte meseria.
Apoi, vine invitația la un film horror, al cărui sinopsis sună a colecție de locuri comune ale genului horror. Dai ochii peste cap și te duci strict din prietenie față de distribuitor. Și ai surpriza să constați că ai nimerit peste o mică bijuterie cinematografică, din punct de vedere stilistic, compozițional
Nu vă duceți cu prejudecăți la cinema! V-o spune un om care a îndurat recent multiple dezamăgiri, cu filme pornind de la premise ample, generoase, ofertante, și executate neglijent, sau cu exagerări de clasa I primară, de parcă scenariștii și regizorii lor și-ar fi uitat peste noapte meseria.
Apoi, vine invitația la un film horror, al cărui sinopsis sună a colecție de locuri comune ale genului horror. Dai ochii peste cap și te duci strict din prietenie față de distribuitor. Și ai surpriza să constați că ai nimerit peste o mică bijuterie cinematografică, din punct de vedere stilistic, compozițional și estetic. Și savurezi, ca un gurmand al imaginilor, 100 de minute din cel mai frumos cinema pe care ți l-ai fi putut dori.
Te derutează puțin această nouă modă - cineaștii începători își iau ca producător un nume greu al genului - în acest caz Guillermo del Toro, vestitul autor mexican care ne-a dat pe spate acum 6 ani cu El laberinto del fauno. Poate e un mod de a-ți sugera direcția în care merge junele regizor a cărui capodoperă se va revela în fața ochilor tăi. Și, sincer, în acest caz nu folosesc ironic termenul "capodoperă". Mama, filmul lui Andres Muschietti este unul dintre cele mai frumoase și frumos construite filme horror de după 2000, cu surprinzător de puțin gore, în schimb cu o artă a cizelării sentimentului terorii, demnă de un virtuoz.
Povestea, după cum am spus, e banală. Un tip supărat pe viață și pe criza economică își măcelărește partenerii de afaceri și soția, își răpește cele două fiice (una de trei ani, una de un an) și fuge cu ele în codru. Are un accident și ajunge într-o casă dărăpănată și întunecoasă, unde se hotărăște să-și omoare copiii și să se sinucidă. Exact în clipa când îi pune un pistol la tâmplă fiicei celei mari, o creatură neagră, nedefinită, îl înșfacă și-l face praf și pulbere.
Trec 5 ani. Lucas, fratele tatălui criminal (Nikolaj Coster - Waldau) nu renunță să-și caute nepoțelele. Are o prietenă rockeriță, Annabel (Jessica Chastain, aici în versiune gotică, cu mult machiaj smoky eyes), care cântă într-o trupă de rock gotic și exultă de fericire când testele de sarcină îi ies negative. Cei doi detectivi găsesc casa dărăpănată, și, înăuntru, pe cele două fetițe complet sălbăticite, deplasându-se în patru membre, cu o viteză halucinantă. Inițial, orfanele sunt luate de o clinică de recuperare; dar Lucas vrea să le adopte, deși prietena lui nu dă semne de prea mare entuziasm. Evident, creatura nedefinită, la care copiii se referă ca "Mama", nu intenționează să rămână în urmă - se infiltrează în pereți sub formă de pată neagră, apoi țâșnește brusc, în contururi incerte, provocând diverse accidente soldate cu vătămări corporale.
Unul dintre vătămați este chiar Lucas - după ce doctorul Dreyfuss, managerul clinicii, le oferă celor doi un conac în care să locuiască împreună cu fetițele, motivând că e o clădire destinată cercetărilor și, astfel, le poate monitoriza pe fetițe. Conacul gotic devine un veritabil teren de joacă pentru fantomă, pentru aparatul de filmat și pentru copiii incredibil de talentați (Megan Charpentier și Isabelle Nelisse), care fac două roluri grele, fizic și psihic, cu o măiestrie demnă de mari actori. După o scenă de sex întreruptă de apariția fantomei - se știe că fantomele sunt intens frustrate sexual și, prin urmare, intolerante la hormonii altora - ea îl împinge pe Lucas pe scări, iar acesta ajunge la spital, în comă. Prilej pentru Annabel cea lipsită de instincte materne să rămână singură cu copiii și cu prezența malignă.
Arta lui Muschietti constă atât în abilitatea de a recrea deja-vu-uri din mari filme gotice, fără a reproduce propriu-zis imagini, cât și din măiestria de a construi cadre superbe, cu multiple acțiuni contrapunctate pe plan apropiat / plan îndepărtat, dar și în verva și nervul cu care menține suspansul, dozând aparițiile fantomei și inserând momente copioase de comedie care izbutesc, totodată, să accentueze teroarea. Excelent mi se pare faptul că nu ne este clar, mult timp din film, cum arată de fapt creatura. Vedem doar o umbră întunecată, gotică, o pată neagră pe perete care crește sau scade, respectiv un vârtej negru și degrabă vărsător de sânge nevinovat. În prima jumătate de film, Mama este mai degrabă o senzație de monstruos, decât un monstru propriu-zis. O dovadă vie a eternei teorii less is more.
Concluzia: Andres Muschietti nu e interesat să ne învețe ce e binele și ce e răul, nu ne pune mari dileme existențiale, nu despică firul de păr în patru. Dar știe să facă cinema. Știe să construiască o poveste, folosindu-se de limbajul rafinat, complex și generos al imaginii, și să o facă într-un mod consecvent stilului în care și-a propus să lucreze. Prevăd că, în foarte scurt timp, va ajunge un nume răsunător, iar micile artificii de genul "Guillermo del Toro prezintă" vor deveni complet inutile.
