István Téglás: „Vava m-a aruncat într-un uragan”

De câțiva ani, tânărul actor și dansator István Téglás a devenit, dintr-un tânăr artist aspirant, una dintre cele mai puternice (omni)prezențe ale teatrelor mici și mari din București. La început, regizorii și coregrafii se întreceau în a-l dezbrăca pe scenă, fie că era vorba de Odeon, Operetă sau CNDB. Am intrat în vorbă, încercând să aflăm cum a reușit să-și păstreze hainele pe el în următoarea sa premieră, Deseori neobservat, în care – paradoxal! – nu dansează.

TABU: Cum te definești? Ca actor care dansează sau ca dansator care explorează personaje de teatru?

István Téglás: Mă definesc ca om. Care se folosește de anumite aptitudini (actorie sau dans), prin care exprimă ceva. E un pretext. Eu nu vreau să fac bine un număr de spectacole și atât; arta e de fapt un pretext pentru căutare.

Ce cauți?

Mă caut pe mine, cel din situații la care nu am acces zilnic. Mă interesează cât de mult mi-aș putea împinge propriile limite în anumite situații. Prin asta, de fapt, mă cunosc. Dar nu e doar asta. Descoperindu-te, te și educi, te și modelezi. Pot să-ți mărturisesc un lucru? La facultate, am învățat mai mult de la mine, decât de la profesori sau de la alții. Nu în sensul că sunt atât de bun, ci pentru că am fost cumva nevoit să lucrez mai mult cu mine – singur, uneori – și asta te forțează să-ți cauți niște resorturi și niște mecanisme care te duc acolo unde vrei să ajungi. Cred că omul este cel mai bun profesor pentru sine. Am împlinit 31 de ani, în curând fac 32 și am descoperit că vârsta începe să conteze – dar nu în sensul negativ. Ci în sensul că acumulezi toate lucrurile care ți s-au întâmplat și pe care le-ai descoperit în timp. Încă din copilărie, când făceam teatru de amatori.

Și tot în copilărie ai început să și dansezi, nu?

Din grădiniță. Am avut norocul de a mă naște într-un corp extrem de flexibil, și am început să mă folosesc de asta, inconștient. Jucam în spectacole de copii, în spectacole de păpuși. Treptat, a devenit din ce în ce mai clar că trupul meu se duce singur unde vrea el. Țin minte, mama ne-a crescut singură, pe mine și pe sora mea. Venea târziu de la muncă, iar eu rămâneam singur cu bucătăresele. Le dansam, să le distrez.

Săraca de ea, cred că se chinuia destul de mult, nu?

Mama nu e „săraca”. Mama e foarte descurcăreață, e pe picioarele ei, așa a fost mereu și, datorită ei, și eu, și sora mea suntem pe cel mai bun drum.

Și totuși, i-o fi fost greu după divorț, într-un oraș ca Baraolt, unde oamenii nu-s printre cei mai liberi în gândire, ce zici?

N-a prea afectat-o, sincer. Dacă eu am o minte liberă, să știi că am moștenit-o de la ea. A absolvit o școală de comerț și s-a descurcat de minune.

Un fel de feministă avant la lettre?

N-am auzit-o niciodată pe mama ținând predici feministe.

Chutney, r. Vitalie Bichir, foto Mihai Cucu

Eu nu văd feminismul ca pe abilitatea de a ține predici, ci ca pe un mod de viață bazat pe încredere în forțele proprii și succes.

A, așa da. N-am auzit-o plângându-se niciodată. Cumva, atunci, în grădiniță, mi-am descoperit plăcerea de a mă folosi de contexte. Pe unde găseam un casetofon cu muzică, dansam. Pe unde găseam o păpușă, începeam să mă joc cu ea. Aveam o imaginație bogată.

Aveai prieteni imaginari și vise cu ochi deschiși?

Prieteni imaginari nu, dar visam foarte mult. Chiar și în liceu, trăiam încă în filmele propriilor mele visuri. Și asta m-a ajutat enorm. De-asta sunt aici. Acum, la maturitate, problemele reale te copleșesc și nu mai poți trăi în lumea ta. Dar e un loc în care te poți întoarce ori de câte ori treci printr-un moment greu. Mi-a luat foarte mult timp să echilibrez aceste două lumi; lumea imaginară a viselor mele era mult mai intensă și mai bogată decât cea reală.

Norocosule. Alții dau bani grei pe droguri, să obțină starea asta. Din exterior, cum se vedea? Erai mai degrabă un copil interiorizat, sau unul exuberant și vesel?

Unii mă vedeau ca pe un copil interiorizat, alții ca pe unul vesel. Am o personalitate care preia energiile din jur. Mă transform în ceea ce se așteaptă oamenii sau situațiile de la mine. Și asta, de mic. Dacă simțeam că omul sau situația îmi cere să tac, tăceam. Dacă simțeam că era nevoie să râd și să vorbesc, făceam lucrurile astea. Interesant era când un om care mă știa de super haios se întâlnea cu unul care spunea că nu vorbesc niciodată și își comparau impresiile. „Vorbim de persoane total diferite.”

Să înțeleg: tu îți modificai personalitatea după vibe-ul din jur?

Da. E ciudat, nu? De exemplu, la facultate, când profesorul îmi zicea că sunt execrabil de prost, chiar eram cumplit de prost. Nu știam cum să ies din ipostaza în care mă băgaseră. Nici măcar nu era vorba de nesiguranță. Cumva, intram în rolul pe care mi-l dădeau oamenii, iar ăsta era un lucru rău. Am muncit mult să schimb asta.

Cum reușea să se integreze copilul ăsta excesiv de sensibil în mediul de Baraolt, vechi oraș de mineri?

Baraoltul avea două trupe de dans. De facturi complet diferite. Una de rap și hip-hop, alta pe clasic combinat cu o oarecare teatralitate. Am activat întâi în amândouă, apoi am ales-o pe a doua. Profesoarele erau foarte deschise și drăguțe. Și Baraoltul are și un festival, să știi. (Râde.) Festivalul Internațional de Dans și Gimnastică "Cupa Baraoltului". Eu sunt președintele juriului. Știu, te strici de râs, dar vin trupe de dans și gimnastică din toată țara. Și din Ungaria.

Asta apare pe Google dacă dai search "Cupa Baraoltului", imagini.

Ești exigent cu bieții copii?

Prima oară când m-au chemat, și l-am înlocuit pe maestrul Florin Gavrilescu de la Opera Română din București, daaa. Uite, prima oară am fost în București în clasa a opta și el ne-a predat niște cursuri. Deci, la început, am fost rău. Apoi am înțeles că nu poți evalua așa niște copii. Și am început să apreciez talentul. Și țin neapărat să mă duc la ei și să-i încurajez. Pentru că am fost și eu în situația lor. Știu cât de nesiguri sunt ei, de fapt, la vârsta aia.

Cum s-a purtat mama ta, când a văzut că ești un spirit artistic?

Mama m-a văzut mereu așa cum sunt, dar a crezut că e o joacă. Numai că joaca a devenit ceva serios. Și ea a înțeles asta, și m-a susținut.

Ai roluri pe care le-ai visat?

Nu roluri, situații. Foarte diferite, de la o extremă la alta. Important nu e să joci Hamlet, ci să ai ceva interesant de făcut, ce vrei tu.

Dar de ce te-ai dus la actorie și nu la balet / coregrafie?

Pentru că nu-mi doream asta. Am fost chemat personal să mă înscriu la liceu la Școala de Artă, în Sfântu Gheorghe, dar am simțit că nu vreau asta. Știi cum a fost cu dansul, în cazul meu? Să zicem că acum mă joc cu scrumiera asta. Tu vii, te uiți la  mine și spui că eu fac spiritism. Eu rămân mască și zic: „Hmmm. Poate, dar eu nu m-am gândit la asta!” Așa e și cu dansul. Am acceptat să intru în spectacole de mișcare și de teatru dans,  dar nu m-am gândit nici o secundă că asta mă face dansator. Eu mă jucam, iar lumea a început să-mi explice ce fac eu acolo. Uneori  a fost chiar năucitor. Mi s-a spus că dansez chiar și în spectacolul  Epopeea lui Ghilgameș, al lui Galgoțiu, unde n-aveam nici un moment de dans.

Cum ți-ai depășit blocajul din facultate?

Am decis că, dacă am ajuns până aici, nu e în regulă să mă complac în chestia asta. Ori plec, ori fac ceva. Dar așa e și-n viață. E important să-ți stabilești anumite lucruri; nu într-un mod fixist și încrâncenat, ci mai degrabă să-ți asumi sincer: „Mie ceva nu-mi convine. Hai să văd ce pot să fac, să fie mai bine!” Dar nu există  o rețetă unică pentru rezolvarea fiecărei crize din viața mea. Cert e că mi-am dat demisia din nu știu câte teatre. Asta  n-are legătură cu calitatea teatrelor respective; altul mult mai bun ca mine se simțea minunat acolo, cred eu. Nu-mi dădeam demisia atât din teatre ca instituții, cât din ipostazele în care eram eu pus de ele. Eu îndur mult, mă străduiesc, fac lucruri – apoi, când văd că efortul e inutil, optez pentru schimbarea radicală. Partea bună e că sunt în București de cinci – șase ani și nu simt nevoia încă unei schimbări.

Prin ce orașe te-a purtat nevoia de schimbare?

Am terminat la Târgu Mureș. De acolo am plecat la Teatrul Maghiar din Timișoara. După un an, am plecat la Sfântu Gheorghe, unde s-a înființat exact în perioada aia Studioul Experimental M. Apoi am plecat la Gheorghieni, special pentru Vava Ștefănescu. Iar după aceea am venit în București.

Ce are Bucureștiul și n-au alții?

Foarte multe lucruri. Multe posibilități. Posibilități de a face lucruri „wow” și șanse de a valorifica tot ce ai într-un mod „wow”. Dar și chestii simple: să nu mă duc zi de zi în aceeași cafenea. Am nevoie de nou în viața mea. În plus, în fiecare oraș  în care am fost, exista un singur teatru. Nu mă văd frecventând timp de 50 de ani o singură clădire.

Cum ți s-a înfățișat salvarea?

În formă de Vava. Eram într-un moment de criză personală. Terminasem de patru ani facultatea și simțeam că bat pasul pe loc. Aveam nevoie de ceva  urgent și puternic. Acest lucru s-a întâmplat când a venit Vava. Ea m-a aruncat într-un uragan.

Reiau cumva întrebarea: ce-are Vava și n-au alții?

E atunci când doi oameni se întâlnesc și se produce un declic absolut minunat. Asta, desigur, depinde și de etapele pe care le parcurg în propriile lor vieți. Pentru Vava, era, dacă nu mă înșel, primul spectacol montat la un teatru, cu actori. Nu era spectacol de dans, și nici unul în care semna doar  coregrafia, la Măniuțiu, sau dracu’ știe la cine. Și atunci era și ea pe punctul de dinainte de a exploda. Vava oferă atenție profundă și încredere lucrurilor și oamenilor. Atenție de care aveam nevoie, nu pentru a mă simți special, ci pentru a-mi da seama de unde să încep. A fost genul ăla de întâlnire în care simți că îți poți permite orice, pentru că ea te susține. Bine, nu făcea asta cu mine, în mod special. Așa a lucrat cu toți – dar a depins de fiecare în parte cum au primit ce le-a oferit ea. Apoi, Vava a fost cea care m-a convins să vin la București. Idee la care am reacționat întâi cu spaimă: „Cum să vin eu la București, nu cunosc pe nimeni aici!”

Și cum te-a convins?

A zis că mă bate. J Nu, a spus că nu am șansa să fac lucrurile pe care încerc să le experimentez decât la București. Cel puțin momentan. Și nici la București n-am venit și n-am început direct să lucrez, a doua zi. Ea m-a ajutat cât a putut; mi-a pus la dispoziție apartamentul ei, m-a recomandat în multe locuri. Dar lucrurile s-au întâmplat treptat. Am stat la ea o vreme pentru că, realmente, nu știam pe nimeni. Era o cu totul altă lume.

Ca actor, ți s-a reproșat accentul unguresc?

Am pierdut câteva castinguri de film. Dar stai puțin: eu, în momentul ăla, nu venisem la București să joc în limba română. Venisem să fac spectacole de mișcare, ca acelea la care am lucrat cu Vava. Asta am și făcut  o vreme. Doar că din asta nu poți trăi, nici financiar, nici artistic. Și, după doi ani de experimente, mi-am dat seama că vreau să mă întorc la text și la actorie. Și atunci a apărut problema asta – mai ales că eu am ajuns să vorbesc foarte bine românește doar după ce am ajuns în București. Știi și tu cum se vorbește limba română la noi acasă. Am avut nevoie de timp, să prind muzicalitatea limbii române. Am muncit intens, să mă descotorosesc de accent. Dar de exemplu, Yvette Bozsik m-a distribuit în Bal, la Operetă, tocmai pentru că eram ungur!

Cum ai obținut primele joburi de actor în București?

M-a distribuit Dragoș Galgoțiu în Epopeea lui Ghilgameș, la Odeon. Eram foarte speriat. Pe lângă actorii Teatrului Odeon, erau vreo unsprezece colaboratori, care dăduseră casting. Eu nici nu auzisem de casting, dar m-a sunat el pentru că mă văzuse într-un spectacol la Cluj, făcut de Mihai Măniuțiu cu mine, Vava și trupa Iza din Maramureș. Eram speriat nu doar pentru că era primul meu rol cu text, ci pentru că, Doamne, era Teatrul Odeon din București! N-aș fi îndrăznit să visez că voi lucra acolo. Eram atât de timid, încât nu vorbeam cu nimeni. Dar am avut noroc: m-am înțeles minunat cu partenera mea de scenă, Meda Victor, și am rămas foarte apropiați.

În perioada aia, apăreai nud în tot ce făceai.

Nici chiar așa. Dar… așa s-a nimerit. În Ghilgameș, aveam rolul primului om plăsmuit din lut. Se impunea să fiu gol. Și în Dance A Playful Body, spectacolul Andreei Novac, a apărut nevoia concretă de goliciune. Dar n-au fost decizii calculate. Pur și simplu, lucrurile au venit de la sine. Dacă n-ar fi apărut contextul, nu mi-aș fi imaginat în viața mea că  să joc gol. Dar când ești implicat, nici măcar nu simți că ești gol. Țin minte, la Ghilgameș, am avut abia la al zecelea spectacol un șoc: stăteam în culise, gol, cu găleata de lut, și mă dădeam cu el. Și m-am întors, și am văzut vreo zece persoane, mașiniști și actori, care se uitau la mine. Nu se mirau că sunt gol; se obișnuiseră. Dar eu am avut atunci un șoc: cum pot să stau așa în fața acestor oameni? Doamne, eu sunt gol! A fost foarte ciudat.

La un moment dat, am  apărut și într-un videoclip, unde jucam un tip care face amor în fiecare noapte cu altă fată. Când a văzut-o și pe asta, mama zice: „Mă, da’ acum trebuie să apari gol în toate chestiile astea?” „Ce să fac? Nu mi-am propus asta. Pur și simplu, se întâmplă.”

Pe Andreea Novac, colaboratoarea și adoratoarea ta fidelă, cum ai cunoscut-o?

A fost printre primele trei persoane pe care le-am cunoscut la București, când m-a adus Vava. Am stat puțin de vorbă cu ea, că Vava avea treabă. Apoi, a fost Ziua Internațională a Dansului, care s-a ținut la CNDB. Fiecare coregraf avea colțișorul lui și făcea câte ceva. Eu am făcut ceva creat de Vava. Andreea era în alt colț, într-o fustiță, cu o stropitoare în mână, și uda niște pietre. N-am înțeles nimic, dar mi s-a părut amuzant. M-a luat în spectacolul ei de licență. Am lucrat mult împreună și am râs nonstop. Apoi, a apărut o rezidență artistică la Bacău – unde am stat chiar în vila lui Ceaușescu! – și am făcut Dance A Playful Body.

Ești omul prieteniilor profunde și îndelungate: Vava, Meda, Andreea…

E important să fii deschis când întâlnești oameni speciali. Acum, când am atâtea spectacole, nu mai am timp să stau o lună undeva, într-o rezidență. Deși mi-ar plăcea.

Următoarea ta mare întâlnire artistică a fost Radu Afrim, cu care ai făcut Câtă speranță. Ți-a fost greu?

Foarte greu, pentru că eu semnam și coregrafia, eram și actor. A fost ceva aproape de schizofrenie. În plus, actorii de acolo nici nu aveau mari aptitudini de dansator. Aveau nevoie de susținere psihică: „Hai, e bine, hai să mai facem o dată!” Iar lucrul pe dinăuntru a fost așa, pe repede înainte. Nu îmi doresc să mai fac coregrafie. Prefer să fiu pe scenă și să-mi dea mie alții indicații, decât să se uite zece oameni la mine și să-mi spună: „Bun, zi-mi ce să fac.”

Afrim, ca regizor, e crunt. Nu te lasă să minți nici o clipă. Te pune să reiei de zece mii de ori, până  îți iese. Nu te menajează, te provoacă în cel mai necruțător mod și te aruncă mereu în apă adâncă. Asta te poate face să descoperi calități pe care nu știai că le ai.

Ești o prezență izbitoare în spectacolul lui Gigi Căciuleanu, D’ale noastre. Cum te-a descoperit Gigi?

Acum cinci ani, am dat probă pentru spectacolul lui, OuiBaDa, și am luat-o. Dar, din motive neprevăzute, n-am putut veni la București, la repetiții, în acea vară. M-a  luat acum, în D’ale noastre. Și știi ce regret? Am lucrat o lună și jumătate, într-un ritm foarte alert, zece ore pe zi. Nici sală n-aveam, pentru că teatrul era în construcție. A venit cu scenariul gata făcut, din prima. Dar, pentru că el e un artist foarte special, și mi-aș fi dorit un alt gen de muncă cu el. Ceva care să semene mai mult cu un atelier.

Te-am văzut și la Green Hours, în Trust Me If You Can, de Neil LaBute. Faci o echipă foarte reușită cu Ana Ularu și Radu Iacoban. Pe ei cum i-ai întâlnit?

Lucrând. Îmi plac amândoi, pentru că sunt personalități. Nu în sensul de „celebrități”, ci în sensul de „oameni care au ce să spună”.

Lunea asta ai o premieră, Deseori neobservat, după o idee din Leagănul respirației de Herta Müller. Cum e să joci rolul unui mort?

Haha, nu  sunt mort. E… greu de explicat. E, după cum zice subtitlul „spectacol cu reguli proprii”.

Subtitlul ăsta mi se pare un truism de genul „spectacol cu actori pe scenă”.

Nu, nu e. Noi n-am pornit de la un text concret. Am tot creat lucruri, și le-am răsturnat, timp de o lună. Regizoarea  Amalia Olaru,  pe care n-o cunoșteam, m-a sunat și mi-a povestit cam ce avea în cap. M-a chemat să ne întâlnim. Și m-am dus.

Așa ușor te întâlnești cu străini?

În mod normal, nu. Dar, nu știu de ce, am simțit că trebuie să fiu deschis. Am vorbit și i-am zis: „Hai să încercăm.” Întâi, a lucrat cu mine. Apoi, după o lună, ne-am dat seama amândoi că mai e nevoie de un personaj. Și așa a apărut Cristian Gheorghe. Amalia îl cunoștea de la Iași, eu nu-l cunoșteam deloc. Ceea ce e un lucru bun. Tu nu știi ceva despre celălalt actor, nici el despre tine, deci unicul lucru care vă leagă e ceea ce faceți pe scenă în acel moment.

Spectacolul e o poveste de dragoste gay, nu?

Nu, nu e povestea a doi oameni care sunt sau au fost împreună. E o poveste a două suflete. Nu cred că pe noi doi, de exemplu, ne definește faptul că eu sunt bărbat și tu femeie, sau că suntem unguri. Sexul și naționalitatea sunt irelevante. De aceea n-am avut niciodată probleme, ca ungur, în București. Revenind la spectacol: povestea de dragoste nu evoluează în ceva concret, explicit. Nu mi-aș fi dorit asta. I-am zis și Amaliei: „Sper că nu-ți dorești nimic la suprafață!” „Nu, nu!” Nu mă interesa să fac nimic de genul ăsta; nu pentru că ar fi fost o poveste gay, ci pentru că nu mă mai interesează modul ăsta de exprimare scenică a iubirii, de orice tip ar fi ea. Deci, nu, nu e o poveste de dragoste în sensul clasic al cuvântului.