ARGUMENT: Mut serialul clișeelor pe mâine, săptămâna asta, pentru că n-am cum să nu scriu despre concertul lui Joe Cocker. Voiam să-i dedic și un Monsters of Blues marțea trecută, dar m-a bulversat complet interviul lui Alexandru Papadopol - pe care n-aveți voie să-l ratați în următorul Tabu - și n-am fost om toată ziua.
Întotdeauna m-am întrebat în ce anume constă de fapt miracolul apariției unui performer de succes. Nu e vorba de tinerețe, în cazul lui Joe Cocker. Nici de frumusețe, cu care bluesmanul nu s-ar fi putut lăuda nici acum 30 de ani. Nici de grația prezenței scenice - a cântat
ARGUMENT: Mut serialul clișeelor pe mâine, săptămâna asta, pentru că n-am cum să nu scriu despre concertul lui Joe Cocker. Voiam să-i dedic și un Monsters of Blues marțea trecută, dar m-a bulversat complet interviul lui Alexandru Papadopol - pe care n-aveți voie să-l ratați în următorul Tabu - și n-am fost om toată ziua.
Întotdeauna m-am întrebat în ce anume constă de fapt miracolul apariției unui performer de succes. Nu e vorba de tinerețe, în cazul lui Joe Cocker. Nici de frumusețe, cu care bluesmanul nu s-ar fi putut lăuda nici acum 30 de ani. Nici de grația prezenței scenice - a cântat proptit locului și unica sa tentativă coregrafică a fost o săritură tip "ca mingea", pe care a repetat-o de câteva ori, la finalul câtorva dintre marile hituri. Nici măcar nu ține de voce - moșul era mai răgușit, mai gâjâit și mai hârâit ca oricând, de s-ar fi zgâriat Rod Stewart pe ochi dacă ar fi fost în sală. Și în locul cascadei de note bine susținute cu care ne încântă de obicei bluesmanii, Joe trecea fugitiv peste ele și le pasa celor două backing vocals - bunăciuni zvelte, vioaie și cu picioare lungi, care făceau și gimnastica vocală de care n-avea el chef.
Și atunci? De ce eram cu toții extatici, isterici, în picioare, adunați în fața scenei?
Poate că răspunsul e într-un fel de energie contagioasă pe care bătrânul artist încă o are din plin. Playlistul a inclus strict marile hituri, de care să se bucure tot omul de rând, iar pasiunea cu care le-a cântat a compensat pentru orice imperfecțiune fizică sau vocală. Aș putea spune că s-a folosit mai mult de actorie decât de mijloace muzicale - deși bandul din spatele său era de excepție. Au existat două momente - Up Where We Belong și You Are So Beautiful - de un imens impact emoțional. Vocal, n-a băgat nici un fel de efort în piesele astea, nici urmă de demonstrație de virtuozitate; în schimb, sinceritatea și nuanțele interpretării te făceau să tremuri. Pe scurt, s-a folosit just de mijloacele condiției sale prezente să te ducă în același punct culminant în care, cu niște decenii în urmă, te-ar fi dus prin cântat în forță. Frumos. Îmbătrânirea nu e o rușine, asumarea ei ca atare e un lucru admirabil, iar adaptarea prestației scenice la expresivitatea de care dispui în acel stadiu al vieții tale mi se pare cel mai valoros și mai inteligent lucru pe care-l poate face un artist.
