„Hello, this is Joe Satriani”. O voce catifelată, învăluitoare, care mi-a murmurat în ureche, exact în timp ce alegeam ridichi în Piața Miniș. „Oh, sorry, wasn’t we supposed to speak later this evening?”, am bâiguit eu, încercând să dau drumul la înregistrare și la speaker, cu riscul de a îngloba în conversație și tărăboiul specific pieței. „Certainly, I was just checking the numbers”, mi-a spus vocea. I-am simțit zâmbetul; întotdeauna îți dai seama, după o anumită inflexiune a vocii, dacă interlocutorul de la telefon zâmbește.
E 20 mai. Ziua concertului lui Joe Satriani. Va urca pe scena Sălii
„Hello, this is Joe Satriani”. O voce catifelată, învăluitoare, care mi-a murmurat în ureche, exact în timp ce alegeam ridichi în Piața Miniș. „Oh, sorry, wasn’t we supposed to speak later this evening?”, am bâiguit eu, încercând să dau drumul la înregistrare și la speaker, cu riscul de a îngloba în conversație și tărăboiul specific pieței. „Certainly, I was just checking the numbers”, mi-a spus vocea. I-am simțit zâmbetul; întotdeauna îți dai seama, după o anumită inflexiune a vocii, dacă interlocutorul de la telefon zâmbește.
E 20 mai. Ziua concertului lui Joe Satriani. Va urca pe scena Sălii Palatului, să-și promoveze noul album genial, Unstoppable Momentum, care a debutat direct pe locul I în Topul Billboard al albumelor rock. Și nu laud albumul doar pentru că echipa de la Events mi-a dat nenumărate exclusivități . Pur și simplu, „impulsul de neoprit” care dă titlul albumului străbate fiecare piesă; Satriani abandonează diversele experimente futuriste care i-au însoțit cariera, de la Surfing With the Alien încoace, și se întoarce la o poveste de dragoste și alți demoni cu chitara. Un joc pasional, melodios, complex ritmic. E realmente de neoprit.
„Nu, te rog să nu-mi pui întrebări personale”, mă întrerupe la ora 11 seara, când revine pentru discuția propriu-zisă. „Nu mă interesează să-i transmit poporului nimic altceva, decât muzică”. Interviurile la telefon sunt riscante; nimic nu-ți garantează că interlocutorul nu-ți va trânti receptorul în nas din clipa în care încerci să-l provoci cu o întrebare mai dificilă.
Deși Satriani n-a fost niciodată omul care să se teamă de riscuri. Deși a avut atâtea șanse să se integreze în… societatea selectă a zeităților rock, fie via Mick Jagger, fie ca membru al trupei Deep Purple, fie alături de Alice Cooper, ba chiar și alături de Dream Theater, Satriani a optat pentru calea cea mai dificilă: aceea a rockului instrumental, un gen de nișă, aparent indigest și prea puțin sexy. Și s-a dovedit o carte câștigătoare. Niciodată, rockul instrumental n-a produs o vedetă de un asemenea calibru. Nu e de mirare că Ibanez, compania japoneză producătoare de chitare, a creat seria JS special pentru el.
„Când am lansat Surfing with the Alien, credeam că va fi ultima înregistrare pe care o va mai face vreodată cineva cu noi. Mă așteptam ca producătorul să ne concedieze. Și, spre mirarea în primul rând a noastră, s-au vândut milioane. Succesul meu e un mister pentru mine. Poate că e o urmare a dorinței mele încă vii de a împărți ceea ce creez și ceea ce simt cu oamenii.”
Aveam 14 ani în 1993, anul în care în micul meu oraș de rockeri a început să circule The Extremist, albumul lansat de Satriani în anul precedent. M-a frapat Summer Song; poate pentru că mințișoara mea adolescentină făcea o distincție infantilă între muzica „cu versuri” și muzica „fără”, care teoretic putea s-o ia pe arătură după pofta inimii. În schimb, orice ascultător al lui Summer Song își poate imagina cu ușurință niște text aliniindu-se ordonat pe linia melodică perfect închegată. Și ar fi fost un hit. Practic i-o ridicasem la plasă pentru o replică de genul „Las versurile să fie acelea din mintea ascultătorului”, sau alte baliverne de PR similare. Dar Satriani n-a făcut asta. Mi-a împărtășit și el o amintire de la 14 ani, vârstă la care „nu se prea îndeletnicea cu gânditul”. „Eram un fan turbat al lui Hendrix. Iar când am auzit că murise, am suferit îngrozitor. M-am întrebat unde se va duce toată muzica aceea minunată, pe care o genera el. Trebuie să existe muzică pasională în viața mea, nu se poate să dispară. Și am decis s-o generez eu.”
O decizie orgolioasă și temperamentală, exact ca muzica lui Satriani. Sau ca interviul pe care îl puteți citi în numărul curent al revistei TABU.
Vorbeam de vreo jumătate de oră când s-a întrerupt telefonul. Era cumva firesc – mi se promiseseră zece minute. Apoi, am auzit din nou soneria și, spre surprinderea mea, era același număr internațional. „Te-am sunat să-mi cer scuze că s-a întrerupt linia și să-ți urez o seară plăcută”, a mai adăugat vocea catifelată descoperită printre ridichi. „Mulțumesc, Joe. Noul tău album e o minune!”
Ca și faptul că am avut ocazia să i-o spun personal.
