Cel puțin pe meleagurile mioritice, musicalul, ca gen, e underrated. Și asta se întâmplă pentru că mințile obtuze încă nu pot pricepe că argoul și profunzimea nu se anulează reciproc, ba, dimpotrivă, coabitează perfect și, la nevoie, se și completează.
De aceea, mi-am dorit să văd producția The Full Monty a Teatrului Național din Timișoara, în regia unui artist neabsolvent de regie, dar ale cărui montări vădesc o coerență a discursului regizoral care le lipsește multor regizori români de teatru: Răzvan Mazilu. O producție pe care snobii au caracterizat-o drept "facilă", "spectaculoasă" și atât.
Ca
Cel puțin pe meleagurile mioritice, musicalul, ca gen, e underrated. Și asta se întâmplă pentru că mințile obtuze încă nu pot pricepe că argoul și profunzimea nu se anulează reciproc, ba, dimpotrivă, coabitează perfect și, la nevoie, se și completează.
De aceea, mi-am dorit să văd producția The Full Monty a Teatrului Național din Timișoara, în regia unui artist neabsolvent de regie, dar ale cărui montări vădesc o coerență a discursului regizoral care le lipsește multor regizori români de teatru: Răzvan Mazilu. O producție pe care snobii au caracterizat-o drept "facilă", "spectaculoasă" și atât.
Ca de obicei, snobii nu înțeleg nimic din mesajul unui spectacol. Deși se bazează pe un film cu același titlu din 1997 - scris de Simon Beaufoy, cel care a câștigat recent Oscarul pentru Slumdog Millionaire - deci un tip care știe să povestească foarte uman cum stă treaba cu sărăcia - și a fost musical-izat aproape instant de către Terrence McNally și David Yazbek - The Full Monty și-a atins suprema actualitate după începutul depresiunii economice.
The Full Monty nu e doar o poveste ușurică despre striptease masculin, frivolități și libido. În asta mi s-a părut mie că se află punctul forte al montării timișorene. The Full Monty este o poveste despre șomaj și implicațiile acestuia, despre contrastul pe care îl creează între rolul tradițional al bărbatului - acela de provider - și ipostaza de impotent financiar, generatoare de frustrări și angoase. Din acest punct de vedere, spectacolul a fost, pentru cei care au avut ochi să vadă și urechi să audă, mai înduioșător decât multe drame siropoase pe care le declarăm "profunde" doar pentru că eroii lor sunt voievozi sau intelectuali rafinați.
Excelent puse sub lumina reflectorului tensiunile conjugale generate nu atât de lipsa de bani - în cele din urmă, femeile înțeleg mai multe decât se așteaptă bărbații - cât de nesiguranța șomerilor, angoasa care îi împiedică să se comporte normal cu soțiile lor. Cuplurile Tania Popa - Ion Rizea și Andrea Tokai - Cristian Rudic strălucesc.
Excelent reliefată problema drepturilor parentale pe care protagonistul Jerry e pe cale să le piardă, pentru că e grav restanțier cu pensia alimentară. Richard Balint și Alex Hâncu interpretează cu nespusă tandrețe și subtilitate o relație tată-fiu nu mereu mulțumitoare, dar profundă și plină de iubire.
Castingul de stripperi devine una dintre cele mai comic - amare înșiruiri de drame masculine pe care vi le-ați putea imagina. Dacă drama femeii care îmbătrânește și se îngrașă e familiară spectatorului din nenumărate texte, musicalul The Full Monty vine în replică, evidențiind drama bărbatului care îmbătrânește, se îngrașă, sărăcește, își pierde demnitatea.
Ieșirea din criză se poate face pe o singură cale. Și anume, prin complicitate, coeziune, atașament, spirit de echipă. Pe care cei șase dansatori de ocazie le descoperă treptat, în timp ce învață să danseze făcând doar asocieri cu schemele din baschet, ca niște adevărați bărbați.
Așadar, striptease-ul din acest spectacol e doar un pretext. Pretext pentru a vorbi cu respect și noblețe despre o criză a valorilor. Deși, în final, când trupa timișoreană dă textila jos până la capăt - chiar eram curioasă dacă o vor face sau dacă va interveni un heblu de fofilare - sala începe să urle extatic.
