Ce te faci dacă manuscrisele îți sunt respinse unul după celălalt, părinții refuză să te mai întrețină și viața te forțează să te angajezi într-un job anost, dar decent plătit, care să-ți permită o vacanță la Paris?
Dar când, din întâmplare, găsești din întâmplare un manuscris vechi, îngălbenit, așternut pe hârtie cu un talent covârșitor, care îți demonstrează că toată munca ta de până atunci e de o mediocritate supremă, și singurul lucru pe care-l mai poți face este să rămâi în postul tău anonim și bine plătit - dacă nu pretinzi că este al tău?
Structura filmului The Words este aceea
Ce te faci dacă manuscrisele îți sunt respinse unul după celălalt, părinții refuză să te mai întrețină și viața te forțează să te angajezi într-un job anost, dar decent plătit, care să-ți permită o vacanță la Paris?
Dar când, din întâmplare, găsești din întâmplare un manuscris vechi, îngălbenit, denotând un talent covârșitor, care îți demonstrează că toată munca ta de până atunci e de o mediocritate supremă, și singurul lucru pe care-l mai poți face este să rămâi în postul tău anonim și bine plătit - sau să pretinzi că este al tău?
Structura filmului The Words este aceea de poveste în poveste, care la rândul ei este încadrată într-o altă poveste. Avem un autor de succes - Clayton Hammond (Dennis Quaid), care-și prezintă noua carte, povestea unui tip mediocru devenit autor de succes în urma unui plagiat. Pe măsură ce acesta citește, sub ochii noștri se conturează povestea lui Rory (Bradley Cooper), a cărui performanță actoricească este absolut impresionantă. Modul în care trăiește fiecare refuz, modul în care își înțelege propriile limite, deși se zbuciumă să le depășească, e impresionant. Se vede că nu îndrăznește să se bucure de succes, pentru că simte că nu e al său. Iar când un bătrân misterios (Jeremy Irons) îl însoțește până-n parc și-i dezvăluie întreaga poveste a manuscrisului, în sufletul lui Bradley se declanșează iadul. Iad pe care-l putem citi în continuare în ochii autorului din povestea cadru, Clayton, care e atât de măcinat de vinovăție încât ajunge să-și trimită acasă fana culeasă de la lectură, chit că vorbim despre nimeni altcineva decât Olivia Wilde.
Actoria de înaltă clasă te ține lipit de ecran și te face să "cumperi" fără să clipești scăpările scenariului. E neverosimil ca un om care a furat o carte să aibă brusc o conștiință și să fie chinuit de remușcări până la adânci bătrânețe. Cine a creat un astfel de personaj n-a cunoscut nici un hoț în viața lui și n-a studiat psihologia specifică acestora.
Apoi, e neverosimil ca soția lui Rory să nu aibă absolut deloc hobby-uri, preocupări proprii, o viață de sine stătătoare, ci să fie o preoteasă la altarul geniului lui Rory și atât.
Terzio: E neverosimil ca un autor de real talent (Irons) să fie atât de devastat de pierderea unui manuscris, încât să nu mai scrie nimic toată viața. Scrisul, dragi scenariști și oameni de bine, e ca herpesul. O dată căpătat, rămâne pe tot restul vieții în organism și erupe tumultuos din când în când. După ce Jeremy Irons a emis-o pe aia cu "N-am mai scris nici un cuvânt de atunci", am început să mă întreb de la cine furase, la rândul său, manuscrisul.
Replica mea preferată din întregul film îi aparține tot lui Irons: "Am iubit mai mult cuvintele, decât pe femeia care mi le inspirase". Sir, yes, sir! Întotdeauna.
