Aș fi putut ruga o colegă să-mi facă un interviu, aș fi putut da un comunicat de PR, mai plin de limbi de lemn decât un atelier de tâmplărie, dar nu vreau să fac lucrurile astea. În fond, eu, reporterul, sunt tot un om care scrie, așa cum sunt eu, dramaturgul, căruia Radu Macrinici îi reproșa acum câteva zile: „De ce nu te iei mai în serios?”
OK, rareori sunt mai involuntar hazlie decât în momentele în care mă iau în serios, de aceea spun doar atât.
Sunt adepta sloganului „Scrie Despre Alții”. Procesul atât de lăudat al autocăutării mi se pare o stupizenie născătoare doar de ego
Aș fi putut ruga o colegă să-mi facă un interviu, aș fi putut da un comunicat de PR, mai plin de limbi de lemn decât un atelier de tâmplărie, dar nu vreau să fac lucrurile astea. În fond, eu, reporterul, sunt tot un om care scrie, așa cum sunt eu, dramaturgul, căruia Radu Macrinici îi reproșa acum câteva zile: „De ce nu te iei mai în serios?”
OK, rareori sunt mai involuntar hazlie decât în momentele în care mă iau în serios, de aceea spun doar atât.
Sunt adepta sloganului „Scrie Despre Alții”. Procesul atât de lăudat al autocăutării mi se pare o stupizenie născătoare doar de ego hiperdilatat în raport cu realizările, mai ales la 20 de ani, când cea mai mare dramă a ta e că nu s-a uitat Vasile la tine, deși îți postaseși poze noi făcute cu mobilul în cea mai șmecheră budă de club din București. De aceea prefer documentarea și observația, ca modalități de lucru. Și, poate, de aceea am ajuns ziarist.
Dar lucrurile pe care le descopăr documentând și observând fapte nu mă lasă indiferentă. Jurnalistul bun trebuie, însă, să fie neutru și imparțial. De aceea, ca să fiu neutră și imparțială când fac presă, trebuie să-mi exorcizez emoțiile acumulate când mă documentez - în ficțiune. Așa am scris romane și poezii; și de această dată, o piesă de teatru. Pentru că poveștile mele își aleg singure forma. Eu trebuie doar să le las să se dezvolte în legea lor și să am răbdare cu ele.
Povestiri din Miserupia vine dintr-o documentare a unuia dintre primele mele reportaje, pe vremea când eram reporter începător și scriam execrabil de prost. O poveste cu fete exportate ca niște mărfuri și utilizate exact ca atare. O poveste cu oameni care sunt umiliți și-și pierd demnitatea. O poveste cu oameni cărora nu le pasă că-și strivesc semenii, ba dimpotrivă, adoră faptul că pot nimici alți oameni, și văd în asta o formă de autovalidare. O poveste despre prostituție, privită din interior: ce vinzi de fapt, când îți vinzi trupul?
Ca un făcut, exact zilele astea, am citit un amplu reportaj în revista Spiegel, mult mai bun din punct de vedere jurnalistic decât ceea ce scrisesem eu acum câțiva ani despre asta. E o povestire din Miserupia. Eu vă voi invita să explorăm din punct de vedere uman astfel de povestiri, și să vedem ce se ascunde în spatele lor.
Ne vedem la Club Legere Live (subsol), Piața Rosetti, Nr. 5, pe 12 iunie, la ora 20.00. Nu vă temeți, nu va fi doar jale. Nu uitați ce am scris mai sus: rareori sunt mai (voluntar de această dată) hazlie decât în momentele în care mă iau în serios.
