În timp ce urmăream filmul lui Călin Peter Netzer, camera de filmat care se ținea obsesiv după Luminița Gheorghiu ca un cățel cuminte, înregistrându-i toate trăirile, reacțiile, gesturile, aproape ignorând restul distribuției, am avut o senzație de deja-vu. După câteva momente de scroll prin creier, mi-am dat seama: Ah, da, Medalia de onoare. Filmul precedent al lui Călin Peter Netzer. Unde, idem, aparatul de filmat i se lipise lui Victor Rebengiuc de suflet ca marca de scrisoare. Dacă mă întrebați acum cine a mai jucat în Medalia, în afară de dl. Rebengiuc (ah, da, și de Ion Iliescu, că a fost
În timp ce urmăream filmul lui Călin Peter Netzer, camera de filmat care se ținea obsesiv după Luminița Gheorghiu ca un cățel cuminte, înregistrându-i toate trăirile, reacțiile, gesturile, aproape ignorând restul distribuției, am avut o senzație de deja-vu. După câteva momente de scroll prin creier, mi-am dat seama: Ah, da, Medalia de onoare. Filmul precedent al lui Călin Peter Netzer. Unde, idem, aparatul de filmat i se lipise lui Victor Rebengiuc de suflet ca marca de scrisoare. Dacă mă întrebați acum cine a mai jucat în Medalia, în afară de dl. Rebengiuc (ah, da, și de Ion Iliescu, că a fost pe afiș), va trebui să dau un Google. Nu, nu e ignoranță. E rezultanta concentrării intense a atenției pe protagonist. Probabil că peste trei ani, voi sta să mă gândesc cine a jucat în Poziția copilului, în afară de Luminița Gheorghiu.
Nu mă înțelegeți greșit, nu spun că această opțiune artistică e un lucru rău. Dimpotrivă, este o direcție interesantă și extrem, dar extrem de ofertantă pentru protagonist. Rolul din Medalia de onoare relevă cel mai bine bogăția de nuanțe a paletei interpretative a domnului Rebengiuc - și la fel, Poziția o arată pe doamna Gheorghiu drept maestra inegalabilă a unor subtilități de-a dreptul inefabile. Ambii actori sunt, cum ar zice colegul Marian Pălie, "imperiali" în aceste filme; și e dreptul cineastului să plaseze centrul de greutate al filmului său pe cine și pe ce consideră de cuviință.
În ambele cazuri, opțiunea s-a dovedit validă artistic. În Poziția copilului, lupta disperată a mamei pentru a mușamaliza accidentul și pentru a-și scăpa odrasla de închisoare, în timp ce odrasla stă neputincioasă și unica sa reacție e încercarea infantilă de a ieși de sub papucul matern e deopotrivă înduioșătoare și înfricoșătoare. Te fascinează și totodată, te oripilează. Ceea ce e un merit al filmului.
În interviul acordat revistei, scenaristul Răzvan Rădulescu a explicat faptul că punctul de pornire a fost intenția de a studia cum poți supraviețui după ce, printr-un accident, ai luat viața unui om. Dar, pentru că blocajul destructiv al cuiva e foarte plicticos în sine și greu de urmărit, autorii Netzer și Rădulescu au ajuns la concluzia că trebuie să construiască un personaj contrapunct, unul activ, determinat, dornic să acționeze. Rezultatul a depășit intenția: spectatorul, ca și camera de filmat, stă cu ochii cât cepele pe personajul activ, pe toate eforturile și dăruirea acestuia, iar drama fiului blocat în neputință pare meschină, irelevantă, ignorabilă. Deși ți-e clar că relația mamă-fiu e disfuncțională, că ea îi încalcă în permanență intimitatea și că nu-l lasă să respire, dinamica de emoții și acțiuni a filmului te face să ții cu ea. Bogdan Dumitrache poate lipsi de pe ecran, fără probleme. E ca și cum nici n-ar fi. Gesturile ample, generoase ale mamei primesc din partea lui văicăreli inconsistente, de țânc răsfățat:"Vreau Olynth verde, nu albastru!".
Desigur, e un mod de a spune că prea multă dragoste părintească sufocă și anihilează. Că răsfățul și permanenta intruziune nasc monștri. Dar acestea-s raționamente. Impactul emoțional direct, urmărind filmul, e: "Uite o femeie puternică, gata să lupte, să mintă și să mituiască pe oricine, pentru copilul ei". Nu ai cum să n-o iubești. Nu ai cum să nu plângi cu ea, când se duce să-i convingă pe părinții copilașului mort în accident să renunțe la acuzații. După ce mi-am detestat o viață întreagă mama, pentru stilul ei băgăreț și agresiv, filmul ăsta mi-a dat imboldul s-o sun. Fără să vrea, Netzer și Rădulescu s-au transformat în avocații diavolului. Ceea ce mi se pare sublim.
Foto: Anelise Sălan.
