De câte ori o trupă cult a tinereții mele vine să concerteze în urbe, am o apăsare: "dar dacă se prezintă și ăștia ca o haită de târâie-bărbi expirați, o să mă simt înfiorător de babă?" N-a fost cazul. Slayer m-au făcut să mă simt de 18 ani.
Concertul rockerilor californieni a început pe la 21.30, după două banduri de deschidere: craiovenii de la Avatar, care m-au adormit (la propriu; m-am așezat comod în tribună și mi-am lăsat capul în palme, să pară că gândesc), și m-au trezit abia la final, când solistul striga: "Nu vă vom uita în viața noastră!" (la care mulțimea: "Slayer! Slayer! Slayer!"),
De câte ori o trupă cult a tinereții mele vine să concerteze în urbe, am o apăsare: "dar dacă se prezintă și ăștia ca o haită de târâie-bărbi expirați, o să mă simt înfiorător de babă?" N-a fost cazul. Slayer m-au făcut să mă simt de 18 ani.
Concertul rockerilor californieni a început pe la 21.30, după două banduri de deschidere: craiovenii de la Avatar, care m-au adormit (la propriu; m-am așezat comod în tribună și mi-am lăsat capul în palme, să pară că gândesc), și m-au trezit abia la final, când solistul striga: "Nu vă vom uita în viața noastră!" (la care mulțimea: "Slayer! Slayer! Slayer!"), și ploieștenii de la H8, care-și făceau un act de glorie din versurile lor în limba română slăbuțe și înțesate de clișee și se luau în serios: "Acum urmează o piesă despre..." Carevasăzică, o trupă cu mesaj.
Ei, bine, după ce H8 și-au luat mesajul și s-au dus, a urmat o agonizantă pauză de vreo 40 de minute, în care mulțimea se îmbulzea la standurile de bere (reproș: singura băutură rece de la standurile respective era berea proprie; în rest, sucurile, apa, energizantele, erau la temperatura arenei, adică fierbinți).
În sfârșit, a apărut Araya, vocalistul - basist, și, fără preambul, fără "Buna sera, Budapest!", fără "Ungaria e țara mea preferată și vă iubesc!", a trecut direct la subiect. Și ce subiect!
Există trupe care, pur și simplu, nu îmbătrânesc. Trupe care, după 30 de ani de carieră, sună ca-n prima zi. Trupe care, live, sună mai bine decât pe înregistrare și care, în mod real, au aptitudinea miraculoasă de a-ți tura energiile odată cu decibelii. Ca dovadă, m-am nimerit în mijlocul unui moshpit uriaș, așa cum se făcea pe vremea adolescenței mele. Așa cum n-am văzut în București de foarte mult timp.
Într-o epocă a concertelor-show, a concertelor-circ, a concertelor de tip film de acțiune, Slayer a redus efectele speciale la minimum - exceptând sound-ul, care a fost excepțional, cred că tot cartierul Tineretului a ascultat volens-nolens concertul - și a demonstrat că spiritul autentic al thrash metalului funcționează impecabil fără artificii, dansul craniilor rânjite, machiaj până-n bărbie și alte americănisme tipice de accentuat ideea "noi suntem rockeri răi".
Nici în timpul concertului, vocalistul nu s-a întins la vrăjeală cu noi. Nu și-a luat publicul la confesiuni, n-a încercat să-l curteze cu vorbe meșteșugite, pur și simplu a cântat. A mai strecurat câte o poantă seacă, britanică aproape, pe un ton de parcă nu ar fi fost vedeta adulată de mii de fani din toată țara (în parcare, am văzut mașini de CJ, MS, MM, CT și PH), iar, după bisul scurt, de două piese, a încheiat la fel de laconic, cu un "Mulțumim, poate ne mai întâlnim, la revedere!"
