Toată lumea din familia noastră urlă!

Apără-mă de familie, că de străini mă apăr și singur.

Degeaba vrem o țară ca afară, dacă nu învățăm să comunicăm, să ascultăm și să înțelegem, pare a spune Radu Jude, în Toată lumea din familia noastră, noul lui atac glorios la adresa stilului românesc de a interacționa cu oamenii pe care se presupune că ar trebui să-i iubim și să-i protejăm. Izul de Românie este dat de mitocănia crâncenă, detestabilă, insuportabilă, care zace în fiecare dintre noi și pe care, prin puterea exemplului personal, îl inducem copiilor noștri.

Ca și în filmele lui precedente, Jude dă cu sete în a) răutatea absolut gratuită care-i determină pe anumiți oameni, (în acest caz pe Otilia, mama divorțată, magistral interpretată de Mihaela Sârbu) să le facă viața complet imposibilă celor din jur, b) obiceiul românului de a răspunde la dragostea dezinteresată cu un sictir mârlănesc (iar Stela Popescu, în rolul mamei eroului, e absolut impecabilă, stimabile domn Victor Rebengiuc. De Tamara Buciuceanu-Botez nici n-are rost să mai vorbesc - cele două bătrâne mame sunt responsabilele cu omenia din film.), c) obiceiul și mai enervant al românului de a ști totul mai bine decât toată lumea și de a da verdicte cu o aroganță infinit de prostească și de jenantă, căreia, de la un punct încolo, nu-i poți răspunde decât cu violență fizică.

Toată lumea din familia noastră e un Falling Down românesc, iar tensiunea din ce în ce mai grea, din ce în ce mai apăsătoare, din ce în ce mai furioasă, pe care o acumulează Șerban Pavlu nu e cu nimic mai prejos de performanța lui Michael Douglas. Ca și în Falling Down, spectatorul trăiește filmul cu o satisfacție imensă, pentru că toți cretinii din film încasează ceea ce ar merita să încaseze tipologiile aferente de cretini din viețile lor.

Iar ceea ce mi-a plăcut mai mult aici, decât în filmul lui Joel Schumacher, este că nu avem un final de tip "mură-n gură".