Prăpastia dintre generații pare să fie pe trend în sezonul primăvară 2013, în cinematografe. Avem o mamă aberantă care aproape că-și sufocă fiul, în Poziția copilului, și un fiu înfiorător de egoist, care-și stoarce tatăl de bani și de răbdări, în cel de-al doilea lung-metraj al lui Marian Crișan, Rocker.
Scenariul tânărului regizor din Salonta, câștigător de Palme d'Or cu scurtmetrajul Megatron, în 2008, este inegal din punct de vedere arhitectural. Apar multe amănunte care nu duc nicăieri și nici nu sunt contrazise de nimic, multe gratuități - ca de exemplu, o scenă complet inutilă din punct
Prăpastia dintre generații pare să fie pe trend în sezonul primăvară 2013, în cinematografe. Avem o mamă aberantă care aproape că-și sufocă fiul, în Poziția copilului, și un fiu înfiorător de egoist, care-și stoarce tatăl de bani și de răbdări, în cel de-al doilea lung-metraj al lui Marian Crișan, Rocker.
Scenariul tânărului regizor din Salonta, câștigător de Palme d'Or cu scurtmetrajul Megatron, în 2008, este inegal din punct de vedere arhitectural. Apar multe amănunte care nu duc nicăieri și nici nu sunt contrazise de nimic, multe gratuități - ca de exemplu, o scenă complet inutilă din punct de vedere al construcției, care ni-l înfățișează pe personaj urinând, fără ca în următoarea scenă, să înțelegem vreo concluzie sau vreo evoluție importantă care se naște din detaliul absolut palpitant al urinatului la copac.
Dar, stângăciile de scriitură și cele de sunet - personajele din off care vorbeau de parcă ar fi venit dintr-un aparat de radio plasat undeva în lateral - sunt compensate pe deplin de prospețimea și profunzimea temei, modul de conturare al personajelor și acuitatea conflictului. Și, foarte important, de cea mai tare - și ca decibeli, și ca spirit - coloană sonoră de film românesc. Cu mult rock românesc nou și bun și, strecurat pe șest, și un Tankcsapda - trupă ungurească de heavy metal, pentru connaisseuri, pentru că nu-i așa, acțiunea are loc la Oradea, unde rockul de import curge valuri - valuri.
E lăudabil faptul că se scriu romane despre rockeri români și se fac și filme despre rockeri români. În fond, muzica rock a fost, într-o vreme, lucrul pentru care unii dintre noi și-au sacrificat toate economiile și nopțile. Există o cultură rock în România, și e bine să subliniem amănuntul.
Crișan surprinde extrem de bine diferența dintre rockerul de tip vechi, lent, chibzuit (repet, acțiunea are loc în Oradea), uzat de valurile vremii și dopat cu pălincă, și rockerul de tip nou, isteric, agitat, dopat cu heroină și gata să vândă mașina familiei dacă nu-și primește doza.
Și conturează o relație tată - fiu demnă de un film mult mai bine scris. Fițele de vedetă ale junelui Dinte (Alin State), modul în care zbiară la taică-su (Dan Chiorean) ca la un groupie oarecare, în timp ce acela muncește din greu să-i finanțeze odraslei pasiunea pentru rock și pe cea pentru heroină sunt magistrale. (Deși tentativele de delir pe heroină sunt extrem de stângace. Poate n-ar fi stricat să-i plătească actorului minim o doză, să vadă cum e și să nu exagereze ca un adolescent care fumează pentru prima oară un smoc de pi*da-țigăncii.) Modul în care istericalele egocentrice ale fiului sunt contrapunctate de niște tăceri profunde, grele de reproșuri și de iubire neputincioasă, ale tatălui, nasc, de asemenea, clipe de geniu actoricesc. Dan Chiorean e actorul care știe să tacă cel mai expresiv din câți am văzut. Tandrețea cu care-l strânge în brațe pe bateristul trupei, prăbușit în comă și în vomă după o supradoză de heroină, e înduioșătoare. Stângăcia plină de dorință cu care-și vopsește iubita (Ofelia Popii) pe cap e adorabilă. Mai senzuală decât zece scene de sex.
Alt merit al filmului e capacitatea de a surprinde mentalitățile și "vocile" orașului de provincie. Modul în care se filmează videoclipul, ca "revoltă anti-MTV", "cu cadre lungi, ca regizorii din Noul Val" - replică de rupt sala în două -, modul în care iubita coafeză analizează tricoul de rocker: "Dragă, de ce nu e albastru sau verde?"; modul în care emit băieții toate clișeele pământului, pe un ton atoateștiutor, când filozofează; - toate astea dau contur prin contrast tăcerilor expresive ale lui Dan Chiorean.
Filmul lui Crișan se încheie în coadă de pește, fără să dea vreun indiciu legat de evoluția propriu-zisă a personajelor. Nu putem decât să-i recomandăm să se împrietenească cu Răzvan Rădulescu. Că, presupun, am remarcat cu toții că, de îndată ce Răzvan Rădulescu se alătură scenariilor câte unui regizor, brusc, acesta face un salt uriaș în coerență și dozaj just al mizelor, și începe să recolteze premiu după premiu. Cine n-are Răzvan Rădulescu, să-și cumpere!
