Vaya con Dios: sex, droguri și țigani fericiți

Vaya con Dios și-a susținut concertul de adio la București în martie. Am scris despre el aici. De ce publicăm abia acum acest interviu inedit? Pentru că avem oroare de fenomenul: un artist străin vizitează țara și a doua zi, toată presa  publică frumos, în turmă, ce a avut omul de povestit. De cele mai multe ori, aceleași lucruri, pentru că nici întrebările scribilor noștri nu dau pe dinafară de originalitate.

TABU: Ai influențat nenumărate adolescente nouăzeciste cu lookul tău șarmant, grațios, cu tente burlești. Cum ți-ai creat acest stil?

DANI KLEIN (solista trupei): A venit de la sine. Mama a fost croitoreasă. Îmi confecționa hăinuțele, pe când eram copil. De asemenea, mă ducea la cumpărături în fiecare săptămână. Chiar dacă nu achiziționam nimic, ne uitam la materiale, la noile tendințe. Pe ea o interesa în mod special, pentru că avea comenzi de haine de la cliente. Lucra acasă. Moda era principala ei preocupare. Iar eu adoram lucrul ăsta, încă de când eram o fetiță mică.

Și când ți-ai conturat propriul stil?

Am mers pe clasic, contrapunctat cu câte un element al ultimei mode. De exemplu, nu se purtau decât cizme scurte. Apoi, brusc, în anii 60, au crescut până aici. (Indică jumătatea coapsei.) Cred că am fost prima din cartierul meu care să poarte cizme lungi. Țin minte că oamenii se uitau lung și dezaprobator la mine. De asemenea, am fost prima care a început să se îmbrace în negru. Conform ideilor fixe ale vremii, negrul era o culoare pentru văduve. Oamenii tineri nu aveau voie să poarte negru. Iar eu mă duceam la școală îmbrăcată în negru, iar profesorii considerau că lucrul ăsta e groaznic. Deci, mi-am precedat epoca. Iar când a venit moda hippie, am fost cea mai dementă hipioată. Umblam desculță pe străzi. Apoi a venit moda punk, și tot părul meu a început să indice tavanul. Purtam cercei cu cranii și piele. Încă îmi plac oamenii alternativi, iar asta mă liniștește.

Adică?

Foarte mulți oameni de vârsta mea nu sunt așa. Vor ca oamenii tineri să fie cuminți și previzibili. Eu, când văd oameni cu piercinguri, frizuri demente, tatuaje și alte chestii, mă distrez.

Din păcate, cu mine nu s-a prea distrat...

Cum îți menții această prospețime a percepției?

Cred că e genetică. Și mai cred că ține de felul tău de a fi. Sunt oameni care se simt bine dacă lucrurile sunt mereu la fel, dacă au o rutină și totul merge „așa cum trebuie”. Ăștia, indiferent de vârstă, devin complet dezorientați când lucrurile se schimbă brusc. Eu sunt exact contrariul: dacă lucrurile intră într-o rutină, mă plictisesc până la lacrimi și caut mereu să descopăr lucruri noi, altfel simt că mă plictisesc. Trebuie să simt că sunt ocupată. Trebuie să descopăr în permanență lucruri noi. Ascult mereu știrile, citesc reviste și ziare, îmi place să călătoresc, să mă informez despre diverse lucruri.

Care-s destinațiile tale preferate de călătorie?

Îmi plac țările calde. Vremea este oribilă în Belgia.

În ce sens?

Nu prea avem anotimpuri. Mă înțelegi, aici, când e vară, poate că e prea cald, dar e

vară. Iarna, poate că e frig, dar e iarnă. În Belgia, te poți pomeni cu o iarnă caldă și o

vară rece. Plouă mereu. Nu putem hotărî niciodată, de exemplu, să facem o nuntă în aer liber în iulie. Nimic nu ne garantează că nu va fi o ploaie torențială. Sau un frig cumplit. Așadar, plouă al naibii de mult și totul e cenușiu. Iarna asta a fost cea mai cenușie iarnă pe care am avut-o de 60 de ani. Am nevoie de soare. Prefer să sufăr din cauza caniculei decât de frig.

M-ai surprins când mi-ai spus că vecinii și profesorii îți dezaprobau opțiunile vestimentare. Imaginea Belgiei în lume e extrem de liberală și libertină.

Acum, da. Dar eu am 60 de ani. În copilăria mea, erau foarte retrograzi.

Chiar ai 60 de ani? Cunosc femei de 40 de ani care ar putea să-ți fie mame.

Haha, mulțumesc. Repet, ține de genetică. Și am avut o viață sălbatică. În tinerețe, am băut, am luat droguri, am făcut tot soiul de nebunii și am avut numai nopți albe…

Știam eu că ăsta e secretul tinereții!

Nu, nu. În ultimii 15 ani, m-am mai băut deloc alcool, nu mai fumez, am program decent de  somn și fac sport de două ori pe săptămână. Mănânc sănătos. Dar, pe bune, e moștenită de la părinți; nici ei nu și-au arătat vârsta. Mama a părut mereu cu zece ani mai tânără decât avea în realitate. Apoi, peste noapte, cu șase luni înainte de moarte, s-a transformat într-o femeie foarte, foarte bătrână. A fost ciudat.

De ce ați decis să puneți capăt trupei?

Pentru că am făcut 60 de ani. Și începe să mă plictisească din ce în ce mai mult să petrec ore în șir în aeroporturi, în avioane, în mașini. Pentru privilegiul de a fi pe scenă o oră și jumătate, ești pe drumuri câte trei zile. La un moment dat, te saturi până peste cap de asta. Vreau să fac și alte lucruri cu viața mea. Cânt repertoriul ăsta de nenumărați ani.

Te deranjează faptul că oamenii cer aceleași cântece?

O vreme, m-a iritat. Apoi am înțeles. Și  eu, când mă duc la un  concert al lui Chris Isaak, vreau să-l aud cântând Blue Hotel, indiferent de numărul de albume pe care le-a lansat de atunci și până acum. Dar ce putem face noi, trupa, pentru ca piesele astea să rămână excitante și pentru noi, este să le schimbăm aranjamentul muzical în mod regulat.

Chiar dacă trupa se destramă, vei continua să faci muzică, fără atâtea călătorii?

Da. Dar proiecte diferite. Fundația Yehudi Menuhin m-a invitat, de exemplu, să creez un spectacol pentru ei. Iar eu am invitat diverși artiști: o cântăreață de flamenco, Iva Bittová, din Cehia, un alt artist din Franța… Vreau să fac acest spectacol, dar cu diverși oameni, nu doar cu noi. Vreau să fim mai mulți în lumina reflectorului.

De unde atâta altruism? Cei mai mulți artiști sunt niște egocentrici supremi.

Egocentrismul presupune foarte multă responsabilitate. Mie îmi place să împart lucrurile. (chicotește.) Și plăcerea, și durerea.

Dar n-o să regreți etapa Vaya Con Dios?

Deja o fac. Deja am început să-mi dau seama cât de greu va fi.

Tu te-ai mai retras o dată din muzică, nu?

Ba da. Între 1996 și 2003.

Ce-ai făcut în anii ăia?

M-am întors la școală. Abandonasem liceul pentru muzică. Acum, m-am întors, am terminat liceul și am făcut facultatea de filozofie.

De ce filozofie?

Pentru că mi-am dorit dintotdeauna să înțeleg rostul vieții.

Au fost surprinși profesorii să aibă o studentă atât de celebră?

Nici măcar nu și-au dat seama. Profesorii ăștia trăiesc într-o lume proprie, care gravitează în jurul propriei lor persoane. În plus, acum, la universitate, sunt câteodată 600 de persoane într-o aulă. Nu au nici un fel de contact personal cu tine – și nici nu-i interesează să-l aibă. Iar examenele finale sunt cu teste grilă. N-aveai cum să-ți manifești personalitatea. Și, amintește-ți, vorbim despre filozofie! A fost o mare dezamăgire.

De ce nu te-ai dus la Conservator?

Ce să fac eu la Conservator? Eventual, să predau.

După primul tău concert, de la Cluj, presa a scris că ai ținut un discurs despre drepturile romilor. Știi că Madonna a fost huiduită pentru asta, acum doi ani?

Nu știam. Dar muzica mea are puternice influențe gypsy. Romii au influențat o bună parte din muzica pe care o ascultăm acum, fie că ne place, fie că nu. Chiar și muzica clasică: Brahms, Bartók, etc. Până și chansonul franțuzesc are puternice influențe țigănești. Apoi, am văzut un excelent film din Serbia, Am întâlnit și țigani fericiți, și am auzit-o pe Olivera Katarina cântând Jelem, jelem. A devenit unul dintre cântecele mele preferate. Bizar e că, deși muzica lor e iubită, în multe locuri, romii sunt disprețuiți și tratați oribil. Desigur, admit că și ei au o parte din vină pentru asta. Și totuși, e aberant fac spaniolii: se folosesc de folclorul rom să-și promoveze turismul, de la vestimentație și până la flamenco; în schimb, când vine vorba de oameni, îi urăsc cu o înverșunare absolut inexplicabilă.

Foto: Cristian Mitrea, Mihai Vasilescu (KISS FM). Interviu realizat courtesy of EVENTS.