Andrei Serban: Nu stricati marijuana pe mine!

TABU: Cum a fost primul contact cu New York-ul?

ANDREI ȘERBAN: Primul contact a fost un șoc absolut. M-au perceput ca pe un tânăr artist inovator venit din Europa de Est și m-au cazat într-un loc numit Chelsea Hotel, hotelul artiștilor de avangardă din New York, al unor oameni care duceau excentricitatea până la extrem. Și am venit eu din București, tuns scurt, îmbrăcat cu un costum gri și o cravată la fel de gri, iar când am ajuns în lobby-ul hotelului, am dat peste Andy Warhol, care turna un film cu o gașcă de transvestites. Erau toți cu tocuri înalte, fuste scurte, peruci, machiaj strident și fumau marijuana. Era o demență totală. Năuc, am urcat până în cameră. Când am ieșit până pe toaleta de pe hol, am găsit în baie un tip căzut peste chiuvetă cu o seringă înfiptă în braț. Wellcome to America!

TABU: Și ați fumat și dvs. iarbă?

ANDREI ȘERBAN: Păi trebuia să mă integrez în peisaj, nu? Cercurile astea de village artists o ardeau pe iarbă de dimineața până seara. Aprindeau un cui și îl poșteau de jur-împrejur. Mie nu mi se întâmpla nimic, nu știu de ce, dar eram imun. Nu puteam să get high. Ei se ofticau: „Ce o fi cu ăsta; totuși, iarba e destul de scumpă, îi dăm ăstuia și nu se întâmplă nimic cu el!” Iar eu le spuneam: „Nu mai stricați marijuana cu mine; mai bine dați-mi o vodcă, are efect mai intens!”

TABU: La ce vârstă ați vizionat prima piesă de teatru? Și ce sentimente v-a stârnit – tradiționala „dragoste la prima vedere”, „am știut din clipa aia că mi-am găsit menirea”, sau dimpotrivă, v-a plictisit teribil și abia ați așteptat să plecați, ca orice copilaș dus cu sila la teatru?

ANDREI ȘERBAN: Nu mai știu ce piesă era, dar eram fascinat. Era pe vremea când teatrul încă avea cortină. Mă uitam la cortina teatrului și îmi puneam încântat întrebarea „Ce e dincolo? Ce e de partea cealaltă a cortinei?” De fiecare dată, mă așteptam să se prezinte o lume magică, miraculoasă. Și de fiecare dată când se ridica, simțeam o strângere de inimă, pentru că ceea ce mi se arăta nu era pe măsura așteptărilor mele. Așa mi s-a inoculat pentru tot restul vieții ideea că teatrul trebuie să fie altceva decât viața obișnuită.

TABU: Ați avut vreodată vise legate de alte meserii?

ANDREI ȘERBAN: Când eram copil, tata cumpăra foarte multe discuri de pickup. Era un iubitor al dirijorului Toscanini; cumpăra tot ce era Toscanini. Când veneam de la școală și eram acasă, singur, puneam un disc al lui Toscanini, apoi mă așezam în oglindă și începeam să dirijez o orchestră imaginară. Mă închipuiam Toscanini – speram că o să ajung un mare dirijor.

TABU: Păi ați ajuns oarecum un dirijor.

ANDREI ȘERBAN: Da, dar sunt un dirijor frustrat, pentru că nu fac muzică, fac teatru. De aceea, când regizez operă, mă simt mai aproape de visele mele din copilărie, când îmi doream să devin Toscanini.

TABU: Prin urmare, tot o meserie de, să zic așa, de lider, de șef de turmă, de om care dă direcții și directive, v-ați dorit. Sunteți un lider născut, nu făcut.

ANDREI ȘERBAN (râde): Bine că n-am ajuns politician.

[...]

TABU: Nu vă credeți o persoană însemnată?

ANDREI ȘERBAN: Nu. Sincer nu mă cred cineva. Mă gândesc cu jind la cei care construiau catedralele vechi sau piramidele și nu-și semnau operele. Oameni anonimi care au lăsat în urmă mari creații, ce servesc unui scop mai înalt decât propria lor vanitate.

TABU: Să înțeleg că ați accepta să nu semnați un spectacol?

ANDREI ȘERBAN: Aș prefera să nu semnez. Văd că nu mă credeți. Stați să vă conving. Dau alt exemplu: două înregistrări ale aceleiași partituri, interpretate de doi mari artiști: Dinu Lipatti și Vladimir Horowitz. Interpretarea lui Lipatti cel modest era fidelă partiturii, muzica se revărsa parcă de la sine, era ceva magic. La Horowitz simțeai individualismul din modul în care puncta anumite părți, din modul de a pune anumite accente. Egoul nu face decât să dăuneze artei.

Interviu de Lorena Lupu.