În timp ce priveam filmul ăsta, care vorbea despre sărăcie extremă cauzată de politica de stânga și apariția miraculoasă a unui leader puternic, de dreapta, care să-și asume responsabilitatea unor măsuri radicale, luată ferm și fără concesii, am avut senzația aceea de copil care ascultă basme cu Ștefan cel Mare și Sfânt. Adică, într-un prezent mizer, spunem povești care să sugereze nevoia noastră de a fi ridicați din mocirlă cu sceptrul falnic al unui lider înnăscut, apt să ia decizii în locul nostru și nepurtător de pantaloni maro. Și, da, mare parte din film este despre forța persuasivă a lui
În timp ce priveam filmul ăsta, care vorbea despre sărăcie extremă cauzată de politica de stânga și apariția miraculoasă a unui leader puternic, de dreapta, care să-și asume responsabilitatea unor măsuri radicale, luată ferm și fără concesii, am avut senzația aceea de copil care ascultă basme cu Ștefan cel Mare și Sfânt. Adică, într-un prezent mizer, spunem povești care să sugereze nevoia noastră de a fi ridicați din mocirlă cu sceptrul falnic al unui conducător născut, nu făcut, apt să ia decizii în locul nostru și nepurtător de pantaloni maro. Și, da, mare parte din film este despre forța persuasivă a lui Margaret Thatcher care, cu o singură privire inteligentă, alungă argentinienii cotropitori care invadează Insulele Falkland și face ordine în regat.
Și avem și tema bătrâneții degradante, care să contrapuncteze gloria trecutului. Ironia soartei: Femeia care spune: "Una dintre problemele epocii noastre este că suntem guvernați de oameni pe care-i interesează mai mult sentimentele și mai puțin gândurile și ideile" suferă de Alzheimer, boala care îi macină taman creierul, organul responsabil cu producția de idei și gânduri. Pe scurt, conceptul filmului The Iron Lady mi s-a părut destul de expozitiv și lipsit de subtilitate.
Ceea ce, însă, mi-a plăcut la nebunie, a fost modul de transpunere artistică al acestui concept. Alternanța planurilor realitate - halucinație, trecut - prezent, glorie - prăbușire dă valoare, consistență și complexitate filmului. Mare parte din tensiunea dramatică, din tentele comice inerente și din farmecul poveștii este dată de aparițiile succesive, reale sau imaginare ale lui Denis Thatcher, soțul lui Margaret (interpretat magistral, cu tandrețe și discreție, de Jim Broadbent, care mi-a plăcut chiar mai mult decât Meryl Streep, poate pentru că mă așteptam ca Streep să fie genială și demnă de Oscar, iar despre Broadbent n-a zis nimeni nimic, deci l-am descoperit singură. Desigur, prin asta nu vreau să spun că nu e uluitor modul în care evoluează Streep de la nevastă cochetă de suburbie la vajnic leader de turmă, apoi la bătrânică înduioșător de fragilă. Ba este. Ea mi-a satisfăcut așteptările, Broadbent le-a depășit.)
Pe scurt: The Iron Lady, ca film politic, mi s-a părut modest. The Iron Lady, ca tablou al unei boli mintale, mi s-a părut însă excepțional, atent construit și plin de sensibilitate.
