După dealuri nu este un film românesc. Nu în sensul în care înțelegem noi, profanii, această expresie.
Nu e film românesc din punct de vedere al încadraturilor. Spre deosebire de mișcările de cameră total alandala, de șoferi de taxi care s-au apucat alaltăieri de meserie, cu care ne-a obișnuit ultimul flux al Noului Val, cadrele din După dealuri sunt compuse cu grijă, cu simț estetic. Din După dealuri poți desprinde imagini iconice, de cinema clasic, ceea ce cu greu se poate spune despre o serie de filme bine cotate ale ultimilor 5 ani.
Nu e un film românesc din punct de vedere al decorurilor
După dealuri nu este un film românesc. Nu în sensul în care înțelegem noi, profanii, această expresie.
Nu e film românesc din punct de vedere al încadraturilor. Spre deosebire de mișcările de cameră total alandala, de șoferi de taxi care s-au apucat alaltăieri de meserie, cu care ne-a obișnuit ultimul flux al Noului Val, cadrele din După dealuri sunt compuse cu grijă, cu simț estetic. Din După dealuri poți desprinde imagini iconice, de cinema clasic, ceea ce cu greu se poate spune despre o serie de filme bine cotate ale ultimilor 5 ani.
Nu e un film românesc din punct de vedere al decorurilor și al recuzitei. Atenția față de compoziția, textura și culoarea grupurilor de obiecte care completau fiecare cadru e vizibilă, remarcabilă, admirabilă.
Nu e un film românesc din punct de vedere al ritmului poveștii. Regizorii români cunosc două ritmuri: ăla alert, de comedie cu proști, și ăla extreeeem de leeeent, care să sugereze spectatorului, prin plictiseala sinistră pe care i-o inoculează, ideea că blazarea e un lucru rău - de parcă această constatare ar fi o mare noutate. Aici, avem o excelentă alternanță de ritmuri, care încheagă și potențează povestea.
Nu e un film românesc din punct de vedere al umorului. Avem o cinematografie a derizoriului, a bășcăliei grosolane, a arătării cu degetul și a caricaturii exagerate până la dezumanizare; spre deosebire de trendul național, Cristian Mungiu vădește înțelegere și empatie cu fiecare ființă care traversează ecranul, și, de aici, se naște un umor copios - da, o să râdeți cu lacrimi la anumite scene! - și totodată absolut neforțat. Un umor voluntar-involuntar, ca să spun așa.
Nu e un film românesc din punct de vedere al actoriei. Nu știu dacă am văzut vreodată un film românesc jucat cu atâta normalitate, fără a cădea în capcana banalului. Nici un ton fake, nici o reacție exagerată, nici un gest patetico-bombastic. Cristina Flutur și Cosmina Stratan și-au meritat premiul de la Cannes cu vârf și îndesat, dar fiecare personaj e... ei, bine, personal.
Nu e un film românesc din punct de vedere al erotismului. În filmul românesc obișnuit, ca și în filmele porno, personajele stabilesc un prim contact de genul: "Bună, eu sunt Maria Popistașu!" "Salut, eu sunt Tudor Chirilă!" "Superb, hai să ne-o tragem!". Aici, deși tensiunea erotică dintre cele două personaje e mereu acolo, vie și intensă, și se acumulează din ce în ce mai mult pe măsură ce nu se întâmplă nimic explicit sexual, e de o delicatețe și de o finețe atât de poetică, încât filmul pare regizat de o femeie. Sau de Ang Lee.
Și totuși, există un amănunt după care îți dai seama că vorbim, totuși, de un film românesc. Mă refer la calitatea sunetului. Se pare că spațiul carpato-danubiano-pontic și ideea de sunet clar și perfect inteligibil sunt condamnate să nu se întâlnească niciodată. Pe lângă asta, avem scene cu oameni care vorbesc în timp ce zdrăngănesc, ciocănesc, bocănesc, ceea ce e dureros pentru auzul spectatorului. Păcat. Dacă nu mi-ar fi sângerat urechile la ieșire, aș fi fost iremediabil sedusă de cel mai estetic și mai uman film românesc pe care l-am văzut.
