Cristian Mungiu: The Director's Cut

Cel mai dureros moment din viața oricărui jurnalist  de print este clipa fatidică, terifiantă  și neagră, când omul de la DTP îți zice: "Ți-am paginat materialul, poți să vii să tai." Dacă e un text căruia i-ai iubit pasional fiecare literă, tăiatul  e ca și cum ai tăia din tine. Dar iată că există Internetul, acest spațiu al nelimitării. De aceea, dragi cititori, iată versiunea completă a interviului lui Cristian Mungiu, publicat în Tabu de octombrie, anul trecut.

TABU: Ai copilărit în „dulce târgul Ieșului”, orașul cu cel mai intens patriotism local din câte am văzut. Cu ce anume crezi că ai rămas?

CRISTIAN MUNGIU: Am rămas cu buletinul de Iași până mi-am făcut casă în București - adică foarte mulți ani. Și cu numărul de mașină la Dacia cu care am venit în ‚94 în capitală – drept pentru care am și fost oprit și amendat foarte des. Altfel, nu-ți alegi unde te naști și ai tendința să consideri normal că te-ai născut unde te-ai născut și să nu te întrebi cum era dacă te nășteai altundeva. Eu, am mai zis, sunt născut pe o stradă care duce spre bojdeuca lui Creangă, iar în copilărie, când oprea o mașină cu număr străin în dreptul nostru și lăsa geamul jos, nu mai așteptam, îi ziceam deja că e mai la vale și prima la stânga. Mai important decât că am copilărit în Iași e că am copilărit la casă și la curte, laolaltă cu bunicii, așa că n-a trebuit să umblu cu cheia de gât.

Îți vizitezi des orașul natal?

Acum nu. Cei de vârsta mea au plecat de mult de acolo – care în București, care din țară, care pe altă lume – așa că găsesc vizitele mele acasă destul de deprimante. Nu știu de ce, dar am senzația că orașul era mai animat pe vremea când eram eu elev și student acolo decât e acum.

Ești copil de medic. Chiar și sora ta, Alina Mungiu-Pippidi, a absolvit medicina înainte de a deveni un celebru analist politic. Crezi că acest contact cu bolnavii de la o vârstă fragedă te-a „infectat” cu o anumită viziune asupra lumii?

Tatăl meu este profesor de farmacologie, așa că nu avea de-a face cu bolnavii direct – deci nici eu. Am rămas însă de pe urma lui cu mult mai multe informații despre medicamente și substanțe decât un civil obișnuit. Spre sfârșitul anilor '80, când o însoțeam pe sora mea prin tabere studențești în care era medic de tabără, mi se mai întâmpla ca, în lipsa ei din cameră, să le prescriu celor care băteau la ușă vreun Scobutil sau Metoclopramid, explicându-le diferența. Nu, n-am nici o viziune anume asupra lumii influențată direct de meseriile părinților. Mai curând pot spune că au avut o influență vacanțele petrecute cu ai mei – umblând pe coclauri prin sate uitate de lume după olari și ceramică, te alegeai cu tot felul de amintiri și întâmplări și era o cale foarte ok de a descoperi România tihnită. Mai târziu, ca realizator, te ajuta într-o oarecare măsură fiecare întâmplare care îți putea da cumva o idee despre cum ar reacționa sau vorbi cineva într-o situație dată.

Cum de nu te-ai lăsat sedus de medicină la rândul tău?

M-am lăsat! Am dat la medicină de mai multe ori, într-o perioadă când erau cam 30 de inși pe loc, și am picat. Știi cum e – Dumnezeu te trage de mânecă, nu bate cu parul – iar mie mi-a luat ceva până să înțeleg că nu pe acolo e drumul înainte și s-o las baltă. N-a fost o perioadă foarte veselă. Stăteam închis în casă și învățam chestii pe de rost. Un aplicant la medicină trebuia să fie capabil să redea cuvânt cu cuvânt manualul de biologie aruncat pe podea și deschis întâmplător la orice pagină, și la un moment dat, ajunsesem și eu să-l știu pe de rost fără greș. Devenisem obsedat de randamentul utilizării timpului cu folos și îmi creeam niște planificări zilnice pe grupaje de câte cinci minute ca să fiu sigur că nu-mi fug gândurile la altele. Că locuiam într-o cameră care dădea spre curte, iar pe pervazul meu dormeau pisicile, pe fereastră se vedeau pițigoii în meri, iar la 19 ani, e cam nasol să stai închis cu lunile în casă. Am strâns multă ură în perioada aia – și determinare, cred.

Ai un chip dulce, inocent, de copil. Îi cucereai ușor pe profesori cu ea? Dar pe rudele în vârstă?

Eu nu prea am rude. Și știi cum e, cei din jur te știu de mic și te iau așa cum ești. La școală erau niște profesoare mai mămoase cărora li se părea simpatic că sunt rârâit, dar la 10 ani, chestia asta mai degrabă te enervează. Cauți să-ți creezi și tu un statut al tău printre colegi – dacă se poate, cât mai demn – or, genul ăsta de atitudine a adulților e cam stânjenitor. Mai târziu, când am ajuns profesor la Liceul Sanitar din Iași, mă trimitea femeia de serviciu să urc pe scara elevilor, așa că o perioadă m-am pieptănat cu cărare, mi-am pus sacou și mergeam cu catalogul după mine – să nu fiu luat drept elev. Și până pe la 30 de ani am tot fost luat pe stradă cu „băiatu’” – abia de o vreme, de când merg de mână cu copiii prin parc, am progresat la stadiul de „tinere”, iar până la „domn” – mai am!

Mobra Films măsurându-se-n mărime de laptop cu redacția Tabu.

Ai știut de mic că vrei să fii regizor, sau ai visat cariere glorioase în alte domenii?

Să fim serioși, nici nu știam ce e aia „regizor” – și nici azi nu sunt încă prea sigur. N-am avut cine știe ce vise precise – singura dorință concretă reținută în istoria familiei e că am vrut să mă fac șofer pe tractorul de gunoi. Ceea ce nu e tocmai precis. Știi cum e – părinții romanțează cu timpul amintirile de familie până se transformă în mici legende urbane, dar eu îmi amintesc întocmai – deși aveam 4 ani – că de fapt eu apreciam că a fi șofer pe tractorul de gunoi e mult mai convenabil în raport cu a fi gunoier. Și cumva da, intuiam că e o meserie lipsită de stres – căci dacă mergi doar câte cinci metri din poartă în poartă și pui frână, nu prea ai căror pericole să te expui. Mulți ani mai târziu, când am văzut American Beauty, am înțeles perfect dorința personajului lui Kevin Spacey de a se angaja vânzător de hamburgeri în căutarea unui job cu the smallest possible responsability. În afară de asta, nu mi-am mai dorit decât să fiu pensionar.

La ce vârstă ai trăit prima fascinație? Dar prima repulsie?

Nu mă raportez la copilăria mea în termenii ăștia – fascinație / repulsie - și nici nu am niște repere foarte exacte despre perioada aia, de tip „prima dată când”, „ultima dată când”. Cu repulsia mi-e mai ușor. Aveam șase ani, eram la grădinița mea de pe Karl Marx și a trecut pe stradă o înmormântare foarte zgomotoasă. Învățătoarele, ca toți ceilalți de pe stradă, s-au repezit afară și odată cu ele ne-am repezit și noi, copiii, să ne zgâim pe îndelete cum trece mortul putred expus tuturor în dric, însoțit de o fanfară consistentă de alămuri înaintând în pas de melc. Mulți ani de zile, când auzeam fanfara prin cartier, îmi băgam instant degetele în urechi și o tuleam spre casă, iar când s-a interzis obiceiul ăsta sinistru, mi s-a părut că am făcut un mare salt pe scara civilizației.

Fascinație? Sorry, n-a fost foarte intelectuală. La 10 ani, la școală, un coleg a adus o revistă dederistă – Der Naturist – cu niște oameni pașnici și burtoși care zâmbeau blând la aparat în fundul gol. Ni s-a părut o mare chestie. Mai târziu am folosit treaba asta într-unul din scenariile episoadelor din Amintiri din Epoca de Aur, dar nu se înțelege prea bine din film.

Cum a fost relația ta cu sora ta în copilărie? Concurențială sau complice?

Concurențială cât putea fi – căci, cel puțin din punct de vedere școlar, nu eram în aceeași ligă. Era un accident pentru ea să nu ia premiul întâi, iar pentru mine o întâmplare să-l iau. Ea era premiantă, comandantă de unitate și așa mai departe, iar eu, 4 ani mai târziu, trecând prin același liceu, eram un elev printre alții. Abia la aniversarea a 20 de ani de la terminarea liceului am ajuns la loc de cinste în anuarul scolii – alături de Monica Bârlădeanu – judecată care-i nedreptățește flagrant pe elevii silitori, dacă stai să te gândești, căci eu, indiferent ce fac, nu mai am cum să fiu un elev mai bun decât am fost – dar până și școala se lasă uneori sedusă de notorietate în detrimentul glorificării muncii sârguincioase. Poate că ar trebui să facem o statuie a elevului silitor necunoscut – ca o reparație, așa.

Ai cunoscut-o pe Monica Bârlădeanu liceancă?

Nu. E mult mai mică Monica. Dar am terminat același liceu si la un moment dat, venind vorba, mi-a zis că am ajuns deopotrivă la panoul de onoare al școlii – eu unul, cel puțin, ani de zile mai tîrziu.

Ai face un film după Evangheliștii (piesa Alinei Mungiu-Pippidi, n. r.)? Ce părere ai despre faptul că sora ta a scris unul dintre primele texte românești cu aluzii explicite la sex oral? (care, colac peste pupăză, îl implica pe Mântuitor)?

Cred că Evangheliștii merită reținut pentru mai mult de atât. Dar mi-e foarte greu deocamdată să mă gândesc cum aș putea face filme despre perioade pe care mi le imaginez cu greu în detaliu. Am suspectat întotdeauna, văzând filmele istorice românești, că niciodată în realitate oamenii ăia nu vorbeau așa și nu se purtau așa.

"Oșteni! Io, Mircea Voievod, cu voia lui Dumnezeu vă poruncesc să-mi aduceți pantalonii maro!". Sursă foto: trombon.ro

Și cred, deopotrivă, că e preferabil ca fiecare operă să rămână să se exprime în formatul în care a fost concepută – în cazul de față ca piesă de teatru. Nu sunt deloc suporterul ideii de ecranizare, chiar dacă, în sine, teza din Evangheliștii e foarte palpitantă.

Am citit pe net că ai studiat literatura engleză. Ce are literatura engleză în plus față de alte literaturi?

După medicină, am dat la filologie la Iași. Un an se studia română principal cu engleză secundar, iar în celălalt an, invers. Când am dat eu se studia engleză principal, așadar, inclusiv un pic mai în detaliu despre literatură. Deci nu e chestie de alegere, ci de întâmplare. Iar la engleză am dat pentru că o vorbeam mai bine decât franceza – o studiasem dintr-a doua. Există o plastică anume a englezei care vine inclusiv din bogăția vocabularului – ca să zic așa, DEX-ul lor e mult mai gros decât al nostru – iar în final, complexitatea vocabularului influențează literatura, complexitatea literaturii influențează gândirea și complexitatea gândirii influențează civilizația. Pam – pam ..

Probabil, ca orice om cu experiență în ale scrisului, ai început și tu din fragedă pruncie. La ce vârstă ai scris prima povestire și despre ce era vorba în ea?

Am prima amintire pe tema asta de pe la 10 ani. Țin minte că i-am povestit lui taică-meu despre felul în care mi-am început compunerea la școală, „ca nadia comăneci la paralele” – asta a fost descrierea mea. Exista așadar în mine un rudiment de conștiință de povestitor care folosește niște mijloace ca să atingă niște scopuri. Era o povestire în esență hazlie – cel puțin profesoara mea de română a râs – despre încercarea alor mei de a ne oferi o călătorie romantică la Marea Neagra, departe de banala Mamaie. Ne-au urcat așadar într-o șalupă la Galați și am poposit la Sfântu Gheorghe, în Deltă. Singurul suflet pe care l-am întâlnit căutând marea – un țăran care mâna niște măgari - ne-a zis că plaja e „colea”, după care am mers niște kilometri până la mare. Seara ne-au potopit țânțarii și, ca să ne salveze, țăranii la care stăteam ne-au înconjurat cu niște balegă fumegândă în niște căldări care aveau două poziționări – fie nu venea fumul spre tine și te omorau țânțarii, fie era pusă în vânt și te usturau ochii de mureai și puțea de nu mai avea rost să mănânci. Pasămite, fumul speria țânțarii, dar cu ce preț! După care am constatat că nu exista alt fel de mincare decât pește, și că puiul din gospodărie, prompt căsăpit pentru copiii de la oraș, tot a pește mirosea, că și el mânca doar pește. După care ne-am culcat într-o cameră fără perdea, traversată de lumina farului de pe coastă - care străbătea prin ferestre peretele dormitorului, la fiecare minut. Pe la cinci dimineața, ne-am îmbulzit spre primul vapor care pleca din Sfântu Gheorghe. Nu știu de ce, dar nu era lumină nici in port si nici pe vapor, iar cineva lăsase ușile pe punte deschise, așa că am fost la un pas să mă înec în Dunăre, rămânând pentru o scurtă vreme într-un balans colosal în întuneric deasupra apei, agățat de o ușă. Dar n-am scris asta în compunere – i-am povestit-o maică-mii abia vreo 20 de ani mai târziu și tot s-a așezat pe canapea.

Care erau modelele tale regizorale în adolescență? În ce măsură s-au păstrat?

Nu pot să vorbesc despre modele. Locuiam în Iași, vedeam doar filmele care se dădeau la cinematograf și pe programul unu.

Predominant talk shows.

Îmi plăceau policier-urile cu Delon și thriller-urile americane. Abia pe la 15-16 ani am văzut primele filme de cinematecă – un domn foarte pasionat, Mircea Dumitrescu, aducea la galele studențești de la Casa Tineretului Tarkovski, Buñuel, Antonioni, De Sica sau Wajda. Era omor de lume.  Iar în anii 80, odată cu epoca video, am dat de Fellini, Truffaut, Forman și americani. Dar n-a fost nimic sistematic în educația asta. Singura concluzie, dacă vrei, conceptuală, era că mergeam pasionat și constant  la toate filmele românești și trăgeam concluzia că nu așa trebuie făcut un film – nu așa vorbesc oamenii și nu așa se întâmplă lucrurile. Dar erau și filme românești care mi-au plăcut: Proba de microfon. Daneliuc e ieșean și, fiindcă mama mea și mama lui se cunoșteau, iar noi îi îngrijeam uneori pechinezul, pe Suflețel, când mama lui pleca la București să-l vadă, am avut în el un prim model de reușită, de tipul – uite că se poate merge la București și poți deveni regizor. Am povestit cândva asta, pe vremea când scriam niște amintiri din copilărie în ProCinema, la sugestia Cristinei Corciovescu. Și filmul despre Tănase cu Toma Caragiu, am uitat cum se cheamă - Pas în doi. Și altele. Cu vremea, desigur, unele gusturi se păstrează, altele nu: și azi mă uit la Chaplin și la Balul pompierilor cu plăcere, însă nu mai am răbdare pentru Tarkovski sau Godard.

Azi, ce te seduce?

Azi, cumva, apreciez și caut lucrurile mai simple, mai directe, mai verosimile și mai discrete. Îmi plac filmele care seamănă cu viața.

Iar viața noastră se desfășoară cu totul altfel decât în filmele din copilărie.

Aminteai că, pentru o vreme, ai fost și profesor. În ce măsură îți plăcea la catedră?  Cum comunicai cu copiii? Aveai talent didactic?

Aveam ore la o școală generală din Alexandru cel Bun, un cartier de dincolo de gară, unde performanța era să ții copiii în clasă în timpul orei, nu să-i inveți engleza; profesorii recurgeau la cele mai năstrușnice șiretlicuri ca să țină liniște, urlau și băteau la elevii ăia ca la fasole. Și mai aveam ore la liceul și post-liceala sanitară, unde le predam chestii, gen, cum se zice „stafilococ”, „seringă”, „microbi” în engleză și din astea. Când ștergeam tabla, vedeam ca într-o oglindă fetele, cum scot rujul din bancă și își aranjează buzele – dar nu era ceva nepotrivit sau insinuant, era așa, ca o cochetărie amuzantă. Am avut o elevă care a intrat la facultate la engleză, dar all in all, nu cred că aveam talent didactic – cu elevii trebuie să fii ferm și autoritar, iar eu încercam să fiu cordial și democratic.

Ai fi fost profesorul meu preferat. Apropo de conjunctură: o bună parte din opera ta reflectă o silă profundă, sănătoasă, față de regimul comunist. În ce moduri simți că te-a afectat personal, în vremea copilăriei, a adolescenței și a tinereții timpurii?

Nu e vorba de silă. Sunt multe povești din adolescența și tinerețea mea pe care am vrut să le spun, iar fundalul lor – inevitabil – e comunismul. Dar niciodată comunismul n-a fost subiectul în propoziție. Nu pot să zic că am suferit cine știe ce – noi eram copii și, în general, grijile le aveau adulții. Bineînțeles, mi-am făcut și eu lecțiile la lumânare și la bateria de la mașină, am avut ierni în care ne-am înghesuit în camerele încălzite și așa mai departe, dar, una peste alta, n-am de ce să mă plâng. Odată m-a luat bunică-miu la coadă la mălai, că se dădea doar un kg. de persoană – însă dacă vânzătorului îi plăcea moaca ta, putea face o excepție și să-ți dea două kg. Bunică-miu a învelit o fisă de 3 lei, din alea cu care vorbeai interurban, într-o hârtie de zece lei și i-a dat vânzătoarei, ca pe un fel de bacșiș, așa, ca să-i poată cere două kg. și într-adevăr, i-a dat. Mie însă, cu același procedeu, nu mi-a dat – a despăturit hârtia și a lăsat fisa să cadă ostentativ pe tejghea – cum ar veni, avea principii – se lăsa mituită, dar cu o limită și nu de către copii. M-am simțit îngrozitor de umilit și, de atunci, nu m-a mai luat la coadă, mă trimitea la sifoane, în Copou, lângă școala mea, iar acolo îmi plăcea: erau mașinăriile alea de umplere care semănau leit cu cele din desenele animate cu Profesore Baltazare – niște dispozitive foarte complicate, care sugerau cum merge mintea profesorului Baltazare înainte să-i vină o idee – fapt reprezentat întotdeauna de aprinderea unui bec – și să vină cu o soluție – desenată mereu ca o picătură care cădea într-un pahar Berzelius.

Era un stres din ăsta mai mult așa, să nu vorbești în public despre ce auzi acasă, despre faptul că se asculta Europa Liberă (taică-miu lega un polonic de antena radioului ca să mărească amploarea semnalului), să nu faci glume politice, și așa mai departe – dar nu mi se pare, acuma, privind retrospectiv, că noi, copiii, sufeream prea mult. Cei din anii 50 - 60 suferiseră grav, părinții noștri mai aveau de tras. Taică-miu ne povestea constant cum un coleg al lui fusese arestat pentru că cântase „trăiască regele”, avea convingerea că ne e ascultat telefonul și îi creștea pulsul la o sută dacă vreo mașină străină staționa în fața porții sau dacă bătea cineva în geam după lăsarea întunericului. Dar la noi, copiii, inclusiv necazurile din familie, cum ar fi fost faptul că bunică-miu trebuise să-și abandoneze pământul, sau că fusese dat afară din armată, pentru că fusese ofițer în vremea regelui ajungeau estompat. Cred că, pentru cei de vârsta mea, cea mai gravă consecință a traiului sub comunism e că devenea a doua natură să nu zici ceea ce crezi, ci ceea ce trebuie - privind înapoi, abia lucrul ăsta mi se pare important.

Cum te distrai în adolescență?

Mergeam la bairamuri, cum le ziceau pe atunci la noi, să dansăm blues-uri cu fetele ținându-le de talie, jucam fotbal la școală și badminton cu fileu pe strada din fața casei, mergeam la cinema și vedeam toate filmele care veneau, îmi dădeam drumul cu bicicleta la vale pe panta de la Breazu, beam vodcă cu colegii la Cina, Vânătorul sau Select și trăgeam țepe – să ne simțim bărbați, ascultam muzică la Kashtan-ul soră-mii și pe la studenții pe care îi aveam în gazdă – Pink Floyd, Creedence, Moody Blues, Jesus Christ Superstar și alte alea; mergeam să vedem Divertis-ul, Seringa și alte brigăzi la Galele Amfiteatru, citeam destul de mult și vorbeam cu ceilalți despre ce citeam sau vedeam – Tarkovski, de exemplu, era obiectul unor dezbateri savante despre simbolurile seringii în apă și așa mai departe. Apoi a venit epoca video și, câțiva ani, am petrecut nopți întregi uitându-mă la filme, iar apoi, am început eu însumi să dau filme la Casa Studenților și să pălăvrăgim nesfârșit de mult după proiecții despre ele. Sincer, comunicam parcă mai mult pe vremea aia, când nu aveam mobil, net și Facebook.

Din ‚ 87, ai început să publici în Opinia studențească. Ce anume te-a orientat spre presă?

Soră-mea era deja acolo și ea a aranjat să vin, deși eu nu eram încă student pe vremea aia. Stăteam acasă și învățam pentru medicină, cum ți-am spus - ceea ce era destul de deprimant, iar să scriu la Opinia era foarte cool – și mai aproape de ceea ce voiam să fac. Eram mai aproape de scris decât de film pe vremea aia (mă gândeam că o să ajung scriitor), deși visam cumva că, într-o zi, nu știu cum, aș fi putut deveni regizor. Dar nu era realist – admiterea la IATC în anii ‚80 era acaparată de o mafie politico – artistică, iar regia era rezervată fiilor și fiicelor oamenilor zilei. În anul ăla, tot de plictiseală, m-am angajat la Filarmonica din Iași – vindeam bilete la concerte simfonice oamenilor muncii din fabrici și uzine.

Ai mai face presă acum? Cum comentezi evoluția presei în tot acest timp, de la debutul tău și până în prezent?

Azi, e groaznic ce se întâmplă în presă, însă pe vremea aia simțeai că faci ceva important. Înainte de ‚89, aveam sentimentul că alcătuim la Opinia o mică forță disidentă – ni se permitea cumva să nu scriem despre Ceaușescu și să nu dăm fotografii cu el, iar subiectele de reportaj ale Opiniei și celebrele farse subversive de întâi aprilie erau foarte vii și libere față de cum arăta presa oficială pe atunci. Sigur, nu e mare lucru, dar nouă așa ni se părea. Apoi, în primele zile de după ‚89, ca ziariști, primeam salam și țigări pe gratis în redacție „ca să zicem adevărul” – și ne oprea lumea pe stradă să ne mulțumească. N-a durat mult, dar a fost frumos – aveai senzația, ca ziarist, că tu contezi, că schimbi ceva. Nu exista nici un fel de cenzură și nu existau nici patroni de presă. Era ziarul nostru. Transformasem Opinia într-un săptămânal privat. Asta înainte să pornească la drum Monitorul, căci sosise epoca cotidianului.

Ce gen de materiale îți plăcea să faci? Ai vreunul pe care îl păstrezi și acum, sau de care te-ai simțit foarte mândru?

Nu, nu mai păstrez nimic, deși pe acasă, pe undeva (la Iași, adică) trebuie să fie o colecție de Opinii. Cel mai mult îmi plăcea să scriu ce-mi trecea mie prin cap și ce mi se întâmpla mie – alea cred că erau cele mai bune texte și cele care s-ar putea citi și azi: aveam unul despre poștașul meu, altul despre prima mea călătorie în Bucureștiul liber post-comunism și așa mai departe. Îmi dezvoltasem un stil destul de laconic, așa, iar perioada aia m-a pus în contact cu foarte multe întâmplări și povești: aproape toate întâmplările din Amintiri din Epoca de aur le știu de atunci. M-am cam oprit din genul ăla de scris după ce am venit în București, pentru că nu mai aveam timp. Nu înainte, însă, ca pe vremea când lucram la Tele 7 ABC (unde Tatulici, sedus de accentul meu, mi-a dat în ‚94 sarcina măreață de a scrie texte pentru programul de revelion) nu înainte, așadar, ca Dem Radulescu să citească în „noaptea dintre ani” un text despre cum mi s-a furat mie bicicleta, un Sputnik sovietic.

Unde te-a prins Revoluția și cum ai trăit-o?

În Iași. Eram student la Litere și continuam să scriu la Opinia. Știam ce e la Timisoara, știam că se puseseră și în Iași manifeste în cutii poștale și că erau niște oameni care fuseseră arestați, Miliția te oprea și te legitima dacă treceai prin Piața Unirii, nu aveam voie să mergem în grupuri și ne gândeam în secret, la Opinia, cum am putea face să adunăm mulți oameni laolaltă – aveam ideea că un fals accident de circulație ar fi fost un bun punct de pornire. Se simțea presiunea în aer și, cu toate astea, apariția lui Dinescu la TV și căderea comunismului ne-au luat cu totul prin surprindere. Ne închipuiam că vom muri sub comunism, nu știu cum să-ți spun. Și da, îmi amintesc de ziua aia ca de cea mai fericită din viața mea, în special din cauza senzației fenomenale, aproape fizice, de ușurare pe care am simțit-o știind că s-a încheiat totul. Era o învălmășeală în capul nostru, senzația primă a fost că, de a doua zi, se va instala cel puțin raiul pe pământ. Știu că, de îndată ce s-a aflat, am pornit spre sediul Opiniei din Casa Studentilor și m-am întâlnit cu Dan Radu, cu care m-am îmbrățișat de parcă ne vedeam după o viață, deși vorbisem cu o seară înainte. Ne-am adunat la Opinia, apoi, într-o cameră de spital – de frica represaliilor posibile – în noaptea aia am scos prima Opinie Studențească liberă, cum ar veni. Sigur, starea asta n-a durat prea mult – deja în ianuarie eram lămuriți ce era cu Iliescu, cu FSN-ul și cu revoluția. A fost interesant ce s-a întâmplat în facultăți atunci: revoluția a declanșat niște demascări colosale – oamenii simțeau că pot să-și zică păsurile de ani de zile, aveau loc ședințe în care erau dați afară profesori incompetenți – dar, la înghesuială, și profesori care erau doar severi – erau dați afară studenți care fuseseră prea zeloși pe linie de partid, lingăi sau doar piloși și așa mai departe. Nu mai opera nici o lege, în afară de furia populară.

Ce anume te-a determinat să iei taurul de coarne și să dai la regie de film?

Păi, acuma se putea – aveam convingerea că admiterea nu mai avea cum să fie manipulată ca înainte. Din cauză că lucram în presă și eram deja student în Iași, am rămas încă o vreme acolo să-mi termin facultatea aia. Nu știu dacă am făcut bine, dar așa a fost. Apoi, după ce am văzut cum e să fii profesor și, dat fiind că presa începea deja să-și piardă farmecul, mi-am zis că nu mai am nici o scuză și trebuie să vin în București și să-mi incerc norocul. Cred că, de fapt, îmi era și destul de frică să plec de acasă, de lângă bunică-mea și de lângă ai mei.

Crezi că faptul că nu ai dat admiterea la 18 ani, la ieșirea din liceu, a fost un obstacol sau, dimpotrivă, un avantaj?

La 18 ani n-aveam cum să dau, că n-aveam cum să intru. Tot ce conta atunci era să intri la oricare facultate numai ca să eviți armata lungă. Dar aș fi putut să dau imediat în ‚90. Nu știu dacă ar fi fost mai bine sau mai rău, dar cred că a ajutat un pic faptul că nu eram chiar un puști când am intrat în ATF. Aveam ce povesti, la fel ca ceilalți colegi ai mei care terminaseră deja o facultate. În plus, statutul meu mi-a permis să lucrez. După cum ziceam, m-a angajat Tatulici la Tele 7 să fac o emisiune de divertisment. Dădeam cu moaca pe post, cum se spune. Iar mai apoi, tot din cauză că trebuia să mă întrețin, mi s-a permis să merg ca asistent la filmele străine care se făceau la Castel Film. Iar asta a fost o școală foarte bună.

Toți spun asta. Dar ce părere ai despre școala de film de la UNATC? A fost conform așteptărilor tale sau te-a dezamăgit?

A fost foarte nesistematic tot ce s-a întâmplat în școală. Sigur, veneai în contact cu alții, cu ideile lor, vorbeai cu profesorii și cu colegii și, fiind în școală, cumva erai cu mintea la filmele pe care vrei să le faci și-i cunoșteai pe cei care te puteau ajuta. Plus că școala îți dădea pelicula și te lăsa să experimentezi și să încerci. Dar, totuși, o școală ar trebui să fie mai structurată de atât. Practic, tot ce am învățat în școală puteam afla într-un răstimp mult mai scurt, și au fost colosal de multe lucruri importante despre care nu am aflat nimic în școală ci doar mai târziu, punând cap la cap frânturi de informații și experiențe.

Poate că asta se întâmplă în toate meseriile creative, subiective, unde nu poți asimila rețete. Dar care erau șansele de a practica meseria ale unui tânăr absolvent de regie de film pe atunci?

Generația mea a avut mult noroc. Când am terminat eu școala s-a înființat CNC-ul și, practic, eu, fiind un student remarcat în anul meu, am lucrat imediat ce am terminat școala. Nicolae Mărgineanu ne-a cerut mie și lui Hanno Höfer scenarii, le-a înscris la CNC, am primit finanțarea și în doi ani am făcut trei filme.

Pe lângă asta, ai lucrat ca assistant director pentru multe nume mari. Inclusiv pentru Radu Mihăileanu. De la cine ai învățat cel mai mult?

În anii ăia am învățat în primul rând o altă meserie – cea de regizor secund – cum să planifici și cum să întâmpli filmarea din punct de vedere practic și organizatoric. Cel mai mare folos al participării la filmări a fost că îți consumai niște complexe – vedeai și aflai cum se întâmplă lucrurile de fapt – chestie pe care, în școală, doar o presupuneai. Apoi, servea la consolidarea unui anume fel de autoritate care contează, mai cu seamă la începutul carierei. Să știi despre ce vorbești. Învățai apoi lucruri practice de care ai nevoie ca să nu te ia mașiniștii și electricienii peste picior pe platou: cum se cheamă proiectoarele, echipamentele, din astea. Despre cinema în sine nu învățai mare lucru – vedeai cum decupează unii și altii, dar, de exemplu, nu învățai la asemenea filmări de ce să decupezi și care e morala decupajului în raport cu cea a planului secvență.

Unii regizori își alcătuiesc o gașcă de actori cu care lucrează iar și iar. Alții se uită mereu după fețe noi. Tu pari să faci parte din a doua categorie. De ce?

Greșești aici. Valeriu Andriuță, care îl interpretează pe preot în După dealuri, e la a zecea prezență într-un film al meu. Și sunt mulți alții. În Amintiri, de exemplu, sunt foarte mulți actori cu care am lucrat la Occident. Lui Vlad Ivanov, după rolul de șantajist viclean din 432, i-am oferit un rol de șofer molcom și seren în Legenda șoferului de găini. Aproape întotdeauna lucrez din nou cu actorii care m-au convins. E însă greu, în cazul rolurilor principale, să oferi imediat actorilor un alt personaj consistent dar și diferit de precedentul – căci există riscul ca cel dinainte să-l polueze pe cel de acum.

Cât de grea a fost lupta până la obținerea undei verzi pentru primul tău lung-metraj, Occident?

Am avut noroc – a mers totul destul de ușor. Câștigasem deja două concursuri CNC cu scurtmetrajele și am câștigat din prima încercare și cu Occident, cu o casă de film necunoscută, a unor prieteni. Le-am zis și lor, și lui Vivi Drăgan Vasile, operatorul, că planul este să ajungem la Cannes și Vivi, cel puțin, s-a distrat de chestia asta. A zis: „mă băiate, fă tu întâi un film bun și după aia mai vezi”. Greu a fost să terminăm filmul, că se terminaseră banii și, la un moment dat, m-am dus acasă și am adus tot ce aveam ca să continuăm. Dar am ajuns la Cannes și am fost reținuți între ultimele trei filme luate în considerare pentru Camera d’Or, împreună cu Carlos Reygadas, care în anul ăla debuta cu Japon. A câștigat o franțuzoaică, dar până la urmă, eu și Carlos am revenit la Cannes în anii care au urmat. Și am devenit într-un fel amici – întâmplându-se să ne revedem la Cannes în aceleași editii: după 2002, în 2007 și 2012. Anul ăsta, de exemplu, primirea pe care mi-au făcut-o amicii mexicani ai lui Carlos la petrecerea de după premii a fost înduioșătoare – zici că eram popoare înfrățite.

Occident mi s-a părut o satiră a aspirațiilor de asimilare a aparențelor vestice. Și intens inspirată din realitatea anilor 90. Cât ai lucrat la scenariu?

O vară, parcă, dar nu mai țin minte – deja e demult. Nu intenționam să fie o satiră, ci voiam să verific dacă pot să fac cinema pe gustul publicului. Iar ca problematică, mă întrista faptul că toată lumea pleca sau voia să plece.

Când ai conceput acea structură de scenariu cu trei povești a trei personaje, nu ți-era teamă de comparațiile cu E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil?

Asemănarea era asumată și inclusiv l-am sunat pe Nae și am vorbit cu el. Îmi place și azi foarte mult E pericoloso sporgersi, îl prefer tuturor filmelor lui de mai târziu, e proaspăt și cu suflet – l-am și programat într-o ediție de Les Films de Cannes a Bucarest.

Cum a fost trecerea de la scurtmetraj la lungmetraj? Ca efort, ca responsabilitate, ca volum de muncă?

N-am simțit nici o apăsare trecând la lungmetraj. Scurtele mele nu erau chiar scurte, aveau mai degrabă structura de lungmetraje nedezvoltate. Așa că am răsuflat ușurat când am avut mai mult timp la dispoziție.

După cum aminteai, Occident a fost filmul care te-a dus pentru prima oară la Cannes. E diferit sentimentul, de la o participare la următoarea?

Sigur că da. Prima oară nici nu ne-am înscris la Cannes-ul mare – ni se părea imposibil să fim selectați. Iar când am ajuns la Cannes, nu ne venea să credem că suntem acolo, totul ne fascina, de la palmieri și până la forfota de pe stradă: ne ziceam „Wow, îți dai seama unde suntem noi?”. Desigur, eram foarte neștiutori – n-aveam agent de vânzări, atașat de presă, nu știam cât să cerem pe film celor care voiau să-l cumpere, am cerut noi să fim programați la sfârșitul proiecțiilor, când de fapt presa plecase, dar așa e la inceput. În 2007, cu 4, 3, 2 în competiție, a fost un cu totul alt sentiment. Eram în liga cea mare, oamenii vorbeau pe stradă despre filmul nostru, ne opreau și duceau mâna la inimă ca să-și exprime admirația – era extraordinar de flatant. Acuma, în 2012, am avut un mic sentiment de tip – bun, și acum? Știi, e finalul de la desenul animat Disney cu Nemo – care îmi place foarte mult: peștii evadează în final din acvariu, traversează strada și, în sfârșit, ajung în ocean. Chiuie de câteva ori, fericiți că sunt, în sfârșit, liberi, după care, constatând că sunt totuși închiși etanș în pungile de plastic în care au evadat, se întreabă: now what?

Ai menționat că Hanno Höfer ți-a fost coleg. În ce împrejurări l-ai cunoscut pe Oleg Mutu, al treilea partener cu care ați înființat Mobra Film? Cum v-a venit ideea de a deveni producători?

Eu și Hanno am lucrat în școală cu Oleg ca operator. Producători am devenit după ce am constatat, lucrând pentru scurtmetraje, că oricum noi trebuia să facem toată treaba de producție, așa că avea sens să o facem având dreptul să luăm toate deciziile.

Ce presupune ipostaza de posesor al unei case de producție? Cât e de solicitant să faci asta?

Nu e foarte plăcut, pentru că e cu totul altfel de muncă: de organizare, de identificat surse de finanțare, de angajat oameni, de derulat contracte, de organizat filmări și așa mai departe. Trebuie să înțelegi lucruri despre TVA, legi, impozite, chain of rights și o mulțime de alte chestii necreative. Însă, deocamdată, sunt cel mai potrivit fund-raiser pentru filmele mele, deci sunt nevoit să continuu.

Apropo de chestii necreative: Tu ai făcut și publicitate. Glumesc.  Care-s reclamele de care ești cel mai mândru?

Mai fac și acuma din când în când. Publicitatea e cu totul altceva, dar e un test foarte bun: trebuie să stăpânești meseria în așa fel, încât să poți să o practici mulțumind un client care dă foarte mulți bani pentru asta și, prin urmare, are dreptul să fie pretențios. Mi s-au întâmplat multe lucruri interesante la filmările de reclame și am învățat o grămadă de chestii de la operatorii străini, de la echipă sau pur și simplu încercând lucruri pe care la film nu le poți face. Un mare beneficiu e că am văzut și descoperit foarte mulți actori în felul ăsta: pe Vlad Ivanov, pe Laura Vasiliu, pe Liliana Mocanu și pe mulți alții. Am făcut destule spoturi de care nu mi-e rușine, în special cele sociale, dar și destule pentru branduri mari din telefonie, comunicații sau produse alimentare – având uneori libertatea de a face niște micro-scurtmetraje destul de simpatice.

Remarc că nu dai nume.

N-aș vrea să pară că mă laud asociindu-mă cu branduri pentru care am lucrat și nici nu e fair să comunic asta public fără să le cer acordul prealabil – poate că n-au chef să se asocieze cu mine, nu? Și totodată, când lucrez publicitate, am o înțelegere cu clienții ca nici ei să nu folosească numele meu în campaniile de comunicare – nu amestecăm lucrurile. Ca să nu-ți mai zic ce fel de orgolii sunt și în lumea asta – mai cu seamă dacă lucrezi pentru branduri concurente.

În 2007, ai ajuns vedetă internațională datorită filmului 4, 3, 2. Ai călătorit prin toată lumea. Unde te-ai simțit cel mai bine primit și cel mai înțeles?

La Cannes și în general, în Franța. Dar nu depinde numai de țară. Am avut discuții memorabile cu presa sau publicul în multe locuri. În Japonia, de exemplu, aveam un atașat de presă atât de admirativ, că mă simțeam prost: omul ăla avea propriile lui întrebări în fiecare seară la masă, după cele 8 ore pe zi de interviu, sesizând niște subtilități pe care eu nu le intenționasem, și parcă îmi părea rău să-l dezamăgesc. În Franța, însă, nivelul la care se discuta despre film e altul.

Au existat și spectatori care au reacționat negativ la acest film?

Există o categorie de români plecați în străinătate, care dezvoltă părerea că filmele românești ar trebui să vorbească despre frumusețile patriei; munte, mare, deltă, pelicani, mănăstiri și că „nu e frumos” să aduci alte teme în discuție. În general, însă, reacțiile la 4 luni au fost foarte apreciative. A, și au leșinat destul de mulți oameni la film, dar am luat-o ca pe un compliment.

De unde ți-a venit ideea unui film despre avort?

Nu e un film despre avort. E un film despre alegeri și responsabilitate. Era o poveste adevărată pe care o știam de foarte mulți ani, însă mă prefăceam că n-o cunosc, că nu mă gândesc la ea. Și atunci a fost o conjunctură, istoria aia a revenit în discuție într-o conversație privată și am decis că e mai ușor de scăpat de povestea aia vorbind despre ea decât băgând-o sub preș.

OK, nu este despre avort, dar se discută mult despre asta. Știi că multă lume are o atitudine extrem de vehementă împotriva avortului: practic, cu filmul ăsta, riscai să te bagi în gura tuturor. Era o provocare conștientă sau un simplu risc de luat în calcul?

4 luni a fost considerat cu aceeași vehemență un film pro-avort ca și unul anti-avort. La fel s-ar putea întâmpla cu După dealuri. Filmul e făcut ca o oglindă în care te vezi pe tine cu convingerile tale – nu e în sine pro-religie sau anti-religie. Eventual – și de dorit – e ca la o vreme după ce ai văzut filmul să înțelegi și poziția celorlalți.

Revenind la 2007: cât de fericit ai fost în clipa când ai auzit că ești câștigător de Palme d’Or?

Am fost ușurat, dar nu fericit. Ușurat pentru că începusem să credem deja foarte tare că ni se poate întâmpla să luăm palmierul. Dar eram și foarte stresat și sub presiune – atât din pricina așteptărilor tuturor, cât și a detaliilor momentului: ce oare ce zici pe scenă dacă iei premiul, cum să nu te calci pe fustă, dacă să strângi sau să săruți mâinile doamnelor și, în general, cum să-ți păstrezi vocea și atitudinea în fața cremei cinematografiei mondiale, în Grand Théâtre Lumière.

Cum a fost senzația aceea, a victoriilor fără sfârșit, care te-au însoțit câteva luni bune? Ai simțit că devii mai arogant? Ai reușit să ții sub control hybris-ul?

Mă amuză faza asta cu hybrisul. Sună a marcă de Honda pe combustibil alternativ. Da, senzația a fost reconfortantă, mai cu seamă plasarea în fruntea topurilor făcute de atâtea asociații de critici din State și din alte țări – confirmând că Palme d’Or-ul n-a fost conjunctural. Crede-mă, e mare lucru să reușești măcar o dată în viață să faci un film care să fie considerat de cineva cel mai bun din anul ăla iar nouă ni s-a tot întâmplat în 2007. Am făcut însă tot posibilul să mă simt și să mă port cât pot eu de la fel ca înainte – mai cu seamă conștientizând că asemenea întâmplări în carieră pot fi irepetabile. Totodată, însă, e foarte frustrant că în România se pune semnul egalității între regizorii români care au devenit figuri importante în cinematografia mondială în ultimii 10 ani și o liotă de inepți, impostori sau mediocri care pozează în artiști și invocă relativismul gusturilor ca să toace fonduri publice realizând niște prostii care nu pot fi numite filme și care fugăresc spectatorii din săli.

Cât de mult te-a afectat, după muntele acela de premii, faptul că n-ai fost selectat la Oscar, deși toți așteptau asta de la tine?

M-a afectat, nu fiindcă nu știu cine aștepta asta de la mine, ci fiindcă mi se părea că i se face o nedreptate filmului. În același timp, însă, a fost o decizie care a scos și mai clar în evidență diferența enormă de percepție între ce consideră critica și, în general, cinefilii europeni, a fi film de calitate și ce înțelegere există vis-a-vis de asta în Statele Unite. Greșeala nu e a lor, a membrilor Academiei – la  categoria „film străin”, majoritatea votanților sunt actori octogenari – Premiile Oscar sunt americane, gândite să onoreze filme făcute după tipicul și gustul lor, și nu e nimic de reproșat deciziei Academiei în ceea ce privește 4 luni. Greșeala e a noastră – și în principal a fost eroarea mea – să mă las luat de val și să tânjesc la o distincție care viza un gen de film-making cu care 4 luni nu avea nimic în comun.

Tipic românesc, pe site-urile din România a început să plouă cu injurii la adresa ta, după această nenominalizare. Te-a rănit faptul?

Dacă te uiți pe site-uri la comentariile făcute de români la adăpostul anonimatului, tragi concluzia că suntem o țară de imbecili siniștri și singura scăpare e să iei primul avion și să te cari. Eu am renunțat de mult să mă uit la așa ceva.

În același an, un participant la concursul HBO te acuza că te-ai inspirat din scenariul lui. A fost și acela un moment foarte neplăcut. Cum ai soluționat conflictul?

N-a fost nici un conflict, pentru că imediat după acele acuzații au fost publicate scenariile și lucrurile s-au limpezit de la sine. Neplăcută a fost această lipsă minimă de morală și deontologie a presei care s-a repezit de dragul unui titlu să publice acuzațiile alea fără o minimă verificare, ascunzându-se după deget cu o scuză de tipul: „Noi nu credem asta, ci doar îl cităm pe cel care zice”. Ca și cum faptul că unul zice o tâmpenie te scutește pe tine, jurnalist, de răspundere. Gândește-te cum te-ai simți tu dacă un ziar ar scrie mâine despre tine că cineva a zis că ești curvă?

A zis vreodată cineva că nu sunt?

Nu ești departe de adevăr. Dar eu am trecut cu umor peste asta.

Să știi că genul ăsta de derogare de la orice morală a presei e unul dintre lucrurile care au deteriorat serios viața publică în România, în anii ăștia – gândește-te numai ce figuri sinistre au fost promovate de presa sportivă și cancanieră cu scuza că fac rating. Dacă te uiți la noi la TV și afli ce rating au vomele alea de emisiuni, începi să te gândești că democrația e o mare eroare.

Ai promovat difuzarea filmului în cinematografe inclusiv cu o caravană 4, 3, 2. Cât a fost de obositor să faci turneu prin țară?

Au venit aproape 20.000 de oameni să vadă filmul în orașele prin care a trecut caravana și asta într-o lună. E trist și tipic însă că, pentru CNC, când s-a făcut contorizarea numărului de spectatori ai filmului, acești oameni nu s-au luat în calcul, deși își cumpăraseră bilet la proiecții, căci la CNC se numără doar spectatorii care văd filmele în cinematografe, iar spectatorii noștri veniseră în Case de cultură, că asta era ideea caravanei – să ducă filmul acolo unde nu sunt cinematografe. În fine, chiar și așa, 4 luni a adus foarte mulți spectatori în cinematografe, în România. Turneul prin țară l-a făcut echipa care proiecta filmul, cea care realiza documentarul despre caravană și cei care promovau – în vremea asta eu făceam turul țărilor care lansau filmul în cinematografe, în Europa.

Să trecem la După dealuri. Când ți-a venit ideea să ecranizezi cartea Tatianei Niculescu-Bran? Te-a ajutat autoarea la scenariu?

După dealuri nu ecranizează cartea doamnei Bran. Formularea pe care am agreat-o de comun acord de la început e că eu am făcut un film inspirat de romanele ei non-ficționale – cele care documentează ce s-a întâmplat la Tanacu. Dar După dealuri nu povestește, precum cărțile, ce s-a întâmplat acolo, e o ficțiune în mod asumat liberă de orice constrângere de a respecta circumstanțele în care s-a petrecut întâmplarea aceea, care mie mi-a servit mai degrabă ca pretext pentru un film descriind o relație imaginată, presupusă, inexistentă în realitate. I-am dat Tatianei Niculescu-Bran scenariul spre lectură când a fost gata, dar nu s-a pus problema sa lucrăm împreună. Am convenit împreună că e logic ca personajele mele să aibă alte nume decât cele din incidentul mult mediatizat, dat fiind faptul că atât maicile, cât și preotul sunt consistent diferiți de cei din realitate.

Nu te temeai că ai de înfruntat predecesori precum Andrei Șerban (desigur, pe teatru), care se lăsaseră și ei provocați de povestea călugăriței posedate? Sau de comparațiile cu viziunea regizorală a acestuia?

Andrei Șerban – în montarea pe care am văzut-o eu – mergea mult mai aproape de linia cărților în a relata ce se întâmplase la Tanacu, deci n-am avut nici o clipă temerea că ceea ce fac eu va semăna cu montarea lui. Iar în După dealuri nu e clar dacă e cineva posedat de altceva decât de dragoste.

Le-ai ales pe Cosmina Stratan și Cristina Flutur, două actrițe până atunci necunoscute publicului larg. Prin ce castinguri supercomplicate ai reușit să dai de ele? Cât ai căutat?

Am început castingul prin septembrie, iar în noiembrie am decis cu cine voi lucra. Am văzut în perioada castingului cam toate actrițele care corespundeau profilului: între 20 și 30 de ani, capabile să aibă accent moldovenesc în mod natural, verosimile ca înfățișare cu biografia personajelor. Am căutat apoi să găsesc acele actrițe care să se exprime cel mai firesc și convingător, capabile să transmită cel mai proaspăt emoție și care să aibă un profil și o personalitate cumva asemănătoare cu cea pe care o imaginam eu ca fiind a personajelor. Nu mi-a fost teamă să lucrez cu actrițe fără experiență – în general, la vârsta asta, de unde să ai experiență? Cred că cine are talent poate face de la început lucruri bune, iar cine n-are poate căpăta oricâtă experiență, că nu-i e de folos. Am căutat, așadar, să văd nu doar actorii din teatre și baze de casting, ci și studenți, și am sfârșit prin a chema actori la probe după fotografii postate pe paginile lor de Facebook. Gina Țandură a fost chemată și a căpătat un rol important în film după o fotografie de un centimetru pătrat postată pe net. Dar avea o energie în fotografia aia care m-a făcut s-o chem la probe, unde am constatat că nu mă înșel.

Acum 5 ani, ți-au sărit în cap oponenții avortului; acum, fanaticii ortodocși. Ai o plăcere de a-i provoca pe isterici cu fiecare nou film?

Nu am în vreun fel în plan să provoc pe cineva anume. Cred însă că – durând câțiva ani să faci un film – e de preferat să-l faci pe o temă care contează. Îmi doresc de regulă ca spectatorii obișnuiți – nu fanaticii - să mediteze pe cât se poate la comportamente, obișnuințe și valori din viața lor pe care le urmează din inerție, fără să le fi cercetat vreodată sau recent mai cu luare aminte. Mergem la biserică duminica, dar de ce: ca să aprindem lumânări? Cum se face că, într-o țară cu 86% populație autodeclarat ortodoxă suferim de o asemenea intoleranță, acționăm cu atâta răutate și ură? E mult, e puțin, e ok că avem 20.000 de biserici și 5000 de școli? Sigur, filmul nu vorbește în sine despre lucrurile astea, dar rostul cinematografului este și să confere punctul de plecare al unor discuții publice care să fie mult mai cuprinzătoare decât filmul.

Ai încercat vreodată să contactezi personajele reale care au supraviețuit poveștii?

N-avea rost, în condițiile în care am decis să ficționalizez. În plus, știam destul de multe de la Cornel Porumboiu despre Roșcatu – care i-a fost coleg la fotbal și cu care el mai ținea legătura. M-am sfătuit cu Corneliu la un moment dat, înainte să decid că actorii incidentului din realitate trebuie lăsați în pace, iar filmul trebuie să se concentreze pe personaje ficționale.

Ești prieten cu Porumboiu?

De un an de zile se întâmplă că ne ducem copiii la aceeași școală și de atunci ne-am luat obiceiul să stăm la o palavră după ce intră copiii în clasă. Și da, pesemne că avem ceva în comun fiind cumva vecini de oraș, ca să zic așa. Dar să nu-ți închipui că vorbim de filme sau doar de filme – sunt mai la curent cu ce se întâmplă la FC Vaslui decât mulți din presa sportivă.

Crezi că, în calitatea ta de moldovean, ai reușit să descoperi mai profund trăsăturile personajelor, care sunt din nordul Moldovei?

Sigur am reușit să redau vorbirea. De altfel replicile în scenariu sunt transcrise fonetic, nu ortografic, ceea ce îl și face foarte greu de citit pentru un non-moldovean.

Faci caravană și la După dealuri? Pe unde?

Nu. Ideea caravanei era să atragă atenția asupra unei anomalii: nu e posibil ca într-o țară care a luat atâtea premii la Cannes în ultimii 10 ani să nu ai unde să arăți filmele și să nu existe nici o inițiativă a vreunei instituții de a reutila corespunzător cinematografele lăsate în paragină. Acum văd că să faci caravane a ajuns, din păcate, un fel de modă, de obișnuință, de alternativă. Eu ce mi-aș dori e să prezint filmul ăsta în orice oraș există o sală civilizată și un număr minim de oameni care să vrea să-l vadă. Adică să aduc filmul la cât mai mult din publicul lui potențial. Mi-aș dori să pot să organizez măcar o proiecție în fiecare reședință de județ din România, dacă există interes. Mi-am propus ca, dacă primim pe Facebook-ul filmului 100 de cereri dintr-un oraș, să facem cumva să proiectăm filmul acolo. Dar spectatorii trebuie să știe că, astăzi, un film stă extrem de puțin pe ecran: dacă vrei să-l vezi, trebuie să mergi în ziua sau săptămâna cât se difuzează la tine în cinematograf, ca după aia vin alte filme din urmă – asta e.

Cât de greu crezi estimezi că va fi să obții finanțare pentru viitoarele tale filme, în condițiile acestei crize nesfârșite?

Din România e tot mai greu să obții o finanțare decentă – și chiar și pentru filmul ăsta a fost mai ușor să accesez bani din alte părți decât din țară. Dar am convingerea că, dacă voi scrie scenariile care să mă mulțumească, voi găsi și bani cu care să le produc.

Te-ai gândit vreodată să scrii scenarii în altă limbă și să le regizezi în altă țară?

Da, am uneori discuții pe tema asta cu agentul meu de vânzări, cu agenți ai unor actori sau chiar cu actori.

Numește alte trei cărți românești pe care l-ai ecraniza.

Nu cred în ideea de ecranizare – e cea mai sigură cale să folosești mijloacele cinematografului într-un mod rudimentar și să ilustrezi pur și simplu vorbe.

Ții legătura cu actorii tăi, după ce termini un proiect, sau preferi să menții distanța, să nu devii ținta manipulărilor?

Țin legătura, cum să nu. Nu am cu actorii o relație rece și profesională, ci pasională și intensă: se stabilește o legătură foarte personală și complice între un regizor și un actor în perioada lucrului și păstrez legătura cu majoritatea actorilor cu care am lucrat.