"Descendenții" pe DVD și BD! Interviu exclusiv cu George Clooney și Alexander Payne

Interviurile cu câte doi artiști sunt preferatele noastre, mai ales când cei doi încep să se intervieveze între ei. De aceea, suntem încântați să vă oferim acest interviu exclusiv cu regizorul Alexander Payne și actorul George Clooney, pus la dispoziția noastră de Odeon Home Entertainment, cu ocazia lansării pe DVD și BD a apreciatului film Descendenții, una dintre cele mai interesante și mai nominalizate pelicule ale anului, despre care am scris și noi aici. E de menționat: DVD-ul costă 50 de lei, iar
BD-ul, 99.9 lei.

Când v-ați întâlnit?
AP: În 2003.
GC: Pentru Sideways.
AP: Tu ai sosit pe motocicletă...
GC: Am luat un prânz lung, lung, și am stat de vorbă. Apoi, am plecat, iar tu ai spus: „Habar n-am ce fac”. Apoi am plecat și eu, spunând: „Habar n-am ce face”. Apoi, el m-a evitat cu grație. Iar eu am făurit o păpușă și am înfipt câteva ace în ea. Chestia asta a durat vreo 6 sau 7 ani. Apoi, m-a sunat Bryan Lourd, anunțându-mă că Alexander vrea să vorbim. Eram în Toronto, lucram la două filme; ne-am întâlnit la un restaurant italian drăguț, am petrecut o seară excelentă, iar el a spus: „O să-ți trimit un scenariu, spune-mi ce părere ai”. Recunosc, am spus „da” înainte să apuc să-l citesc, pentru că îmi doream atât de mult să lucrez cu Alexander.

În decursul acelei prime întâlniri i-ai povestit scenariul, Alexander?
AP: Da, i-am povestit scenariul și l-am întrebat dacă ar fi fost disponibil primăvara. Voiam doar să-l informez că eram cu gândul la el. Asta s-a întâmplat în septembrie. I-am trimis scenariul în noiembrie. Iar în martie, deja filmam.
GC: Eu filmam pe atunci pentru The American, presupun. Când am intrat în restaurant, eram într-o formă mai bună decât oricând, iar el a zis ceva de genul: „Arăți... Te rog să nu arăți așa atunci când o să facem filmul.” A fost un deziderat ușor de atins.
AP: A izbutit să se îngrașe cu câteva kilograme și să-și lase părul să crească.

Alexander, autoarea romanului Descendenții, Kaui Hart Hemmings, a spus că ea și l-a imaginat întotdeauna pe George în rolul lui Matt King – l-ai avut și tu în minte, în timp ce scriai?
AP: Da. Chiar din clipa în care am sunat-o să-i pun o grămadă de întrebări, inclusiv „Există vreun actor pe care l-ați văzut cu ochii minții, jucându-l pe Matt?” Ea a ripostat pe loc: „George Clooney”. Am zis: „Minunat, hai să-l luăm”.

Ce calitate a lui George ți s-a părut extrem de potrivită pentru rol?
GC: Pe lângă părul meu.
AP: Deși nu am lucrat împreună la Sideways, mi-am dorit de foarte mult timp să colaborez cu el. Simțeam că ne vom înțelege. Toți cei care lucrează cu el spun ce minune este. Eu mi-am zis, pur și simplu, că ne potrivim bine. Și iată oportunitatea perfectă pentru a confirma asta. Tipii ăia din Hawaii, tipii din carte, sunt frumoși, ca și el (fără supărare). Omul ar putea crede, dacă ne uităm la înfățișarea lui, că are niște rădăcini hawaiiene îndepărtate. Pur și simplu, a funcționat de minune.

George, ce anume te-a atras la acest rol? Să fie oare filmările din paradisul tropical al Insulelor Hawaii?
GC: Ce misiune dificilă! „Lucrează cu Alexander. Vestea proastă este că trebuie să filmezi în Hawaii!” Partea cea mai amuzantă a fost... îmi amintesc că mi s-a întâmplat o dată chestia asta, cu frații Coen: m-am întâlnit cu ei în Arizona, când filmam Three Kings, iar ei au zis: „O să-ți trimitem un scenariu; vrei să faci un film cu noi?”. Iar eu am zis ceva de genul „Da”, apoi am citit scenariul, era vorba despre O Brother, Where Art Thou, iar mie nu mi-a venit să cred cât eram de norocos. Apoi, mi-a spus și Alexander: „O să-ți trimit un scenariu”, și... Există întotdeauna teama asta, că „O să joc în primul film prost al lui Alexander Payne, pentru că n-am citit scenariul! Ăsta e norocul meu!” Dar, de fapt, s-a întâmplat contrariul. Mi s-a părut...
AP: Singurul bun!
GC (râde): Mi s-a părut cel mai bun scenariu pe care l-am citit de foarte multă vreme. În mod ciudat, în film nu se întâmplă mare lucru. Când cauți trailerele filmului ăstuia, sunt greu de înțeles, pentru că filmul se dezvoltă atât de lent. Atât de frumos. Își acordă timp pentru asta. E greu de povestit scenariul. Începi să-l citești și ești captat din clipa în care începi. Până la final, ești cucerit complet.

Pe când citeai, ți-ai spus despre Matt „Îl recunosc pe tipul ăsta. Pot face rolul.”?
GC: Întotdeauna mă uit peste texte și-mi spun: „Cred că pot încerca să fac rolul”. Când am făcut Solaris, Steven Soderbergh și cu mineeram parteneri, iar eu i-am scris o scrisoare, pentru că mi se părea că trebuie să le oferi distanță oamenilor, să poată spune „Nu”, nu trebuie să-i forțezi să te refuze în față, pentru că-i pui în situații incredibil de jenante. Astfel că i-am scris așa: „Nu știu dacă pot să-l joc, dar mi-ar plăcea să încerc. Dar numai dacă crezi și tu că-l pot face”. El a zis: „În regulă, hai s-o facem”. Ai nevoie de distanța asta, nu îl poți sufoca pe celălalt. Același lucru s-a întâmplat și de această dată. Am avut șansa să-l citesc, foarte repede, și să-l digerez. Și știu că nu e un lucru pe care să-l fi făcut până acum. Și știu că a fost un personaj foarte diferit pe care l-am jucat. Am fost foarte interesat să explorez asta. Și, dacă vrei să explorezi un lucru, e bine să o faci cu oamenii în care ai cea mai mare încredere.

Recenziile rolurilor tale sunt de obicei prefațate cu „îndepărtându-se de rolurile lui obișnuite, de bărbat fatal”, dar tu joci arareori un bărbat fatal. Ai jucat o grămadă de tipi aflați în criza vârstei de 40 de ani.
GC: E foarte amuzant. Unii scriu: „Surprinzător, nu joacă prost în filmul ăsta...” Când veți înceta să mai fiți atât de surprinși!? Cred că există anumite idei preconcepute, datorită unor opțiuni nu foarte inteligente de la începutul carierei mele. O să am întotdeauna scheletele acelea în dulap, iar oamenii vor bate mereu apropouri la ele.Alții afirmă: „Nu se joacă decât pe sine însuși”.
AP: Ai jucat vreodată prost într-un film?
GC: Da. Am jucat prost în Batman & Robin. Nu a fost un film bun, iar eu am fost groaznic. Nu am fost cine știe ce nici în Peacemaker. Am ratat, n-am înțeles anumite lucruri. Nu făcusem multe filme. Nu înțelesesem ce aveam de făcut. Jucam personajul negativ într-un mod expozitiv. Tipii de genul ăla nu procedează așa: ei sunt, pur și simplu, ticăloși. Am făcut greșeli de genul ăsta.
AP: Dar asta a fost demult. Nimeni nu-i mai scoate ochii lui Clint Eastwood cu Every Which Way But Loose...
GC: Iubesc filmul ăla! L-am văzut acum câteva zile. E cu actrița din Harold and Maude...
AP: Ruth Gordon. Ea joacă în filmul ăla? N-o să mai fac glume pe seama lui.

La începutul carierei, făceai ce credeai că trebuie, în loc să faci ce-ți doreai?
GC: E ciudat. Cariera omului se îndreaptă în direcții foarte bizare. Am fost actor itinerant timp de 12 sau 13 ani. Am făcut tone de episoade pilot, tone de seriale de televiziune. Și brusc, mi s-a oferit oportunitatea să joc în primele filme Dreamworks sau să fiu Batman. Atunci, nu te gândești că TU dai undă verde proiectului. A trebuit să înțeleg că, dacă voi continua să fac filme ca acelea, voi putea fi învinovățit nu doar de rolul meu, ci și de existența filmului. A fost o diferență uriașă. A trebuit să iau o decizie conștientă. Am luat un an de pauză de la filme și serialul Spitalul de Urgență, și m-am apucat să citesc scenarii. Apoi, a apărut Out of Sight. Am zis: „De acum încolo, mă concentrez doar pe scenariu. Și pe regizor.” Nu făcusem asta niciodată până atunci. La început, citești, pur și simplu, scenariul. Nu conta dacă Gotham era luat ostatic, ceea ce conta era „Asta e o chestie distractivă!” Am făcut Out of Sight, Three Kings și O, Brother, Where Art Thou, filme cu adevărat bune.
AP: Ai recunoscut că supraviețuirea carierei tale depinde de calitatea filmelor.
GC: Nu poți fi slab când joci într-un film bun. Nu contează cât de mic este rolul. Nu e o greșeală să fii într-un film bun. Când ești doar un actor itinerant, nu-ți faci probleme legate de calitatea filmului: te întrebi doar dacă iei rolul sau nu. Trebuie să-ți schimbi gândirea. Și o parte din această schimbare este: „Nu, nu vreau să fac asta”. Primul meu film adevărat a fost From Dusk Till Dawn, o experiență distractivă. Era Quentin Tarantino, care tocmai trecuse de Pulp Fiction și lucra cu Robert Rodriguez. Senzația era de „cât e de ușor, cât e de plăcut”. Apoi, am luat câteva decizii tâmpite. Dar Batman & Robin au avut încasări globalee de 250 de milioane de dolari. Am participat la un turneu internațional. Era un film prost, iar eu am învățat cum să discut evitând subiectul. Am învățat să încasez pumni în bărbie. Au fost lecții minunate. Nu aș fi putut face Syriana fără chestia asta, pentru că Syriana a fost parte a înțelegerii pe care am făcut-o pentru Batman & Robin. Lucrurile se leagă în mod bizar.

Când jucați sau regizați, mai aveți nervozitatea și teama pe care probabil că le aveați când erați mai tineri?
AP: Presupun că am avut mereu încredere în mine din acest punct de vedere, dar, desigur, nu fără nervozitate. În fiecare zi, în timp ce vii cu mașina pe platoul de filmare, automobilul tău trece pe lângă toate camioanele și toți tipii ăia fioroși cu bărbi și walkie-talkie-uri, și cu gambe musculoase, solide. (râde).
GC: Mă întreb unde vrei să ajungi...
AP: Și îți zici: „O să scap cu bine? O să știu unde să pun aparatul de filmat? Oare actorii se vor descurca? Voi beneficia de resursele de care o să am nevoie? Va fi destul de bine?” Încep fiecare zi cu panică. Dar am învățat s-o controlez. Iar nivelul de amuzament pe care-l obțin de acolo mă ajută să-l controlez. Ideea că nu eu controlez totul, ci că servesc cu bucurie ceva mai presus de mine, și anume filmul. Oamenilor le place să servească lucruri mai presus de ei. Noi am ales filmul.
GC: E o formă interesantă de artă, pentru că e una din puținele – presupun că arhitectura e alta – care necesită implicarea a sute de oameni și milioane de dolari. Dar încă o privesc ca pe o formă de artă, pentru că este subiectul opiniilor. Și, de aceea, cred că regia este mai dureroasă decât actoria, din punctul de vedere al criticolor. Dacă ești actor, lucrezi doar trei, patru sau cinci luni, apoi pleci și te apuci de alt proiect. Când regizezi, este vorba de patru, cinci sau șase ani ai vieții tale, care pot fi făcuți praf în două minute de o gașcă de critici. E mai dureros să regizezi. Dacă ești actor, nimeni nu-ți pune inteligența sub semnul întrebării. Nimeni nu-și pune vreodată întrebarea: „Ce încercai să spui?” sau „Ce încercai să faci?” În calitate de regizor, e mereu vorba despre tine personal, despre inteligența ta.

Cum procedați când trebuie să vă imaginați personajele pe care le scrieți sau le jucați – vorbiți cu oameni care au avut experiențe asemănătoare?
AP: Pur și simplu, le inventezi! Cartea e ca o plasă de siguranță. Cineva, la a cărui muncă am reacționat, a făcut o primă încercare în această direcție. Apoi, aș putea spune că descopăr multe lucruri în timpul castingurilor. Când îi văd pe actori rostind acele replici, stau și mă întreb: „Oare îmi vine să cred ce spune sau nu?” Nu le judec aptitudinile actoricești. În calitate de regizor, rolul meu primordial este să stau în cinema, în tot acest timp, să urmăresc mintal filmul și să întreb: „Cred sau nu?” Iar pe platoul de filmare, eu nu fac decât să stau. Restul lumii muncește.
GC: Mi-aș dori să pot spune că m-am dus acolo cu zece zile mai devreme. Mi-aș dori să pot spune că am petrecut timp cu toți descendenții ăștia. Dar, adevărul este că scenariul a făcut toate lucrurile de care aveam nevoie. Am făcut și eu niște studiu, m-am întâlnit cu oamenii. Am făcut o parte din lucrurile astea. Oamenii lucrează în multe moduri. Eu sunt actorul care spune: „Azi, mergem la muncă, asta o să facem, iar după aceea, o să las aceste probleme în studioul de sunet sau pe platoul de filmare, la final”. Și o să-mi văd de viață. Am acest buton ciudat de „on” și „off”. Regizorul este cel care te acordează, care te ajută cu întrebarea: „La ce nivel vrei să joc chestia asta?” Pentru că e un film complicat. Anumite fragmente din el sunt de un umor aproape primitiv: alergarea aceea stângace pe stradă, când mă ascund pe după gard și-mi apare brusc capul din spatele lui – genul ăsta de chestii. Apoi, sunt lucruri extrem de subtile și delicate, și trebuie să le descoperim în liniște, fără să se vadă cușătura cu ață albă. Un scenariu și un regizor bun fac aceste lucruri să se întâmple.
AP: Oamenii se ajută unul pe celălalt. Un lucru care îmi place, în relația regizor-actor, este modul în care ne ajutăm unul pe celălalt. El spune că se bazează pe director care să-i sugereze tonul sau să-l acordeze pentru munca acelei zile, să-i dea indicații legate de personaj și de situație. Apoi, directorul caută indiciile în actor: „Cine e tipul ăsta? Cum reacționează un om în situația asta?” Apoi, descopăr ce îmi oferă actorul și fac comentarii legate de asta sau o refuz. E un dialog minunat între noi doi, pentru a crea ceva mai presus de noi.

Cum l-ați descrie pe Matt și povestea în general?
GC: E amuzant. Cred că este povestea unei maturizări, dar tipul care se maturizează are vârsta de 50 de ani. El are revelația faptului că tot acest șir de trădări pe care le încasează – de la soție, de la copiii săi nu foarte buni, problemele cu terenurile, faptul că, din familia sa, el este singurul adult – toate aceste trădări sunt în egală măsură din vina lui. Apoi, totul se reduce la aptitudinea de a te ierta pe tine însuți. Asta e o parte importantă a acestui film, faptul că-l urmărim pe tipul ăsta liniștit.. Există o replică excelentă în Ordinary People, filmul lui Robert Redford. care spune ceva de genul: Dacă puștiul ăsta n-ar fi murit, familia ar fi mers mai departe, ar fi supraviețuit și totul ar fi mers de minune. S-ar fi dus la facultăți, ar fi rămas căsătoriți și ar fi frecventat country clubs, și ar fi dus o viață impecabilă, dar ceva a intervenit și totul s-a dus de râpă. Ei bine, cred că situația de aici e cam aceeași. Când soția lui este victima acelei catastrofe, totul explodează și, brusc, trebuie să faci față unor chestiuni pe care le-ai fi putut evita până în ultima clipă.
AP: Există un moment cheie, cred, când ticălosul de socru îi spune: „Era o soție loială, devotată, ar fi meritat mai mult!” Iar eroul ar fi putut riposta, dar nu o face. Spune: „Ai dreptate. Ar fi meritat mai mult.” Și, în acel moment, e un prim-plan brusc pe George, și e ca și cum lucrurile ar fi puse brusc sub lumina reflectorului – e ca și cum el ar fi pus în lumină pentru prima oară. E un scurt moment de evoluție – o revelație pentru personaj.
GC: Și, cumva, în momentul în care se întâmplă asta, fiica lui îl apără pentru prima oară. Shailene Woodley e o actriță atât de bună. Din clipa în care n-a mai fost vorba de vina altcuiva, din clipa în care a lăsat totul de la el, cineva i-a luat apărarea, cineva de care avea nevoie – propria lui fiică. Din acest moment, ei devin o familie reală.

Filmul vorbește, de asemenea, despre doliu. Vă mai amintiți când ați devenit conștienți pentru prima oară de ideea de moarte?
GC: Eu am primit o educație catolică, în Kentucky. Moartea este un lucru foarte interesant, pentru că moartea e un sicriu deschis. E un lucru foarte real. Mi se pare că e oarecum barbar, dar pot înțelege teoria: trebuie să-i vezi morți. Trebuie să lași chestia asta să te pătrundă. De fapt, nu-mi place lucrul ăsta, pentru că ultima imagine pe care o am cu bunicii mei este aceea a unui sicriu deschis, care nu le seamănă. Totodată, cred că momentele petrecute cu unchiul meu George, care-mi era apropiat, și faptul că l-am ținut de mână când a murit – avea cancer la plămâni – au fost foarte speciale și m-au schimbat fundamental, din clipa în care s-au întâmplat. Eram într-un serial care nu-mi plăcea, eram implicat într-o relație care nu funcționa, îl țineam de mână, iar el repetase ceva mai devreme: „Ce irosire, ce irosire...”. Cred că se referea la fumat. Dar avusese o viață. În tinerețe, fusese un jucător de baschet apreciat, fusese pilot, fusese managerul de turneu al mătușii mele Rosemary. Avusese o aventură cu Miss America. Iar la final, ajunsese să doarmă într-un grajd; nu în ultimele lui zile, dar în cea mai mare parte a părții finale a vieții lui. Ajunsese un alcoolic înrăit. Și îmi amintesc cum am constatat, în primul rând, faptul că, în clipa morții, nu semănase deloc cu sine. Oamenii au mai spus lucruri de acest gen; așa e. Pe bune, arăta foarte diferit. Și îmi amintesc că în acel moment, mi-am spus: „Când voi împlini 68 sau 70 de ani, nu voi zăcea pe undeva, murmurând ‚Ce irosire’”. Voi avea piciorul pe accelerator tot timpul. Voi merge cât pot eu de repede și de apăsat”. Așadar, dacă mâine o să fiu călcat de autobuz, o să ziceți: „Ei, bine, ai acumulat multe lucruri în acești 50 de ani”. Iar acest lucru e important pentru mine.
AP: Era vorba despre fratele tatălui tău?
GC: Despre unchiul tatălui meu, de fapt.
AP: I-ai moștenit numele?
GC: Da. Era doar cu câțiva ani mai mare decât tata, deci era un unchi tânăr. Și era cu adevărat un unchi. Era genial. Aveam 27 de ani sau așa ceva. Eram deja adult, dar îmi spuneam: „Ce fac eu aici? E ridicol?”. Pentru mine, moartea a fost înțelegerea faptului că viața trebuie trăită. Moartea e cel mai intim lucru pe care-l poate face un om. Cineva te poate ține de mână, dar parcurgi singur această călătorie, orice s-ar întâmpla. Poți pretinde că suntem toți implicați în asta, dar nu e adevărat. E călătoria ta personală. M-am simțit aproape inoportun pentru că eram cu el atunci.
AP: E interesant că mulți oameni mor atunci când membrii familiilor lor coboară până la cafenea.
GC: Așa e. Iar eu am simțit că, pentru mine, lecția întregii povești a fost: Trăiește. Trăiește. Fă tot ce-ți stă cu putință. Nu te trezi niciodată spunând: „Ar fi trebuit să fac chestia aceea.”

Iar tu, Alexander?
AP: Când am devenit eu conștient de moarte pentru prima oară? Când mi-a murit pisica și când mi-a murit bunicul. Un lucru pe care l-am acceptat în cele din urmă, în ceea ce mă privește, este că plâng mai mult la moartea animalelor, decât la a oamenilor. (râde.) M-am simțit vinovat pentru asta, timp de mai multe decenii. Apoi, am auzit-o și de la alții: „Când mi-a murit câinele, am plâns cumplit de mult; când mi-a murit nevasta, am fost în regulă”.
GC: Tata, care e incredibil de amuzant și de spiritual, e cel mai bun la elogii.
AP: Să-l vedeți pe cel despre Walter Cronkite.
GC: În fața lui Bill Clinton și a lui Barack Obama, tata a rostit un elogiu adus lui Walter Cronkite. A fost incredibil. Amuzant și trist. L-a rostit împreună cu mătușa Rosemary. E cel mai bun la de-astea. Acum ceva timp, am ieșit în oraș, iar eu i-am spus: „Câți ani ai tu, 70 și...?”. A zis: „77”. Eu: „Deci, ești un om bătrân”. El: „Da, cam așa”. Cam ca William Holden din Rețeaua: „Finalul e mai aproape decât începutul – și are trăsături destul de evidente”. Așadar, i-am zis: „Ești mai bun la elogii decât oricine altcineva.” „Da”. „Iar, exceptând cazurile imprevizibile, să fiu lovit de un șrapnel, sau așa ceva, probabil că va trebui să-ți fac eu elogiul pe viitor”. Iar el spune: „Da”. Iar eu îi zic: „Dar te pricepi mai bine la asta decât mine. De ce nu-mi faci o favoare și nu-ți scrii singur elogiul?” El zice: „Da, îmi place ideea”. Așadar, lucrează la propriul său elogiu!

A fost o provocare să lucrați cu copii actori la filmul ăsta? Cum ai reușit să-i controlezi și să-i relaxezi?
AP: Au ieșit cu toții în oraș, în cea mai mare parte a celor două săptămâni, înainte să începem filmările. I-am încurajat să iasă. Am petrecut mult timp liber împreună. I-am dus pe actori în spațiile de filmare înainte de filmări, să se familiarizeze cu ele. Am ieșit și am luat masa împreună. Toți erau dornici de conexiune, iar acest lucru se vede pe ecran.
GC: Shailene a avut un rol foarte important. Ea a luat-o sub aripa ei pe cea mică (Amara Miller). A transformat-o în surioara ei. Chiar a făcut lucrul ăsta. E o persoană atât de caldă. A mers totul de la sine. A integrat-o pe Amara și ne-a transformat într-o familie adevărată.
AP: Chiar și între duble, avea grijă de Amara, să nu-și piardă concentrarea. Sarcina de a se ocupa de mititică i-a revenit Shailenei. Eu nu am timp să fac pe bona.
GC: Și nici plăcere. (râde).

Mai e o scenă minunată, când Matt îi dezvăluie soției sale ce simte. Cum ți-ai stârnit acea emoție?
GC: A fost greu. Eram atât de conștient de prezența lui Pattie (Hastie), actrița care interpretează rolul soției mele, și care se afla în comă. Eram atât de conștient că trebuia să am grijă să nu ridic tonul, pentru că acest lucru ar putea s-o determine să se miște. Trebuie să fii conștient de o anume formă a spațiului. Dar acest lucru a fost util pentru că, de asemenea, trebuia să ții minte faptul că ești într-un spital. Ne-am luat o oarecare libertate legată, poate de ceea ce se putea auzi din afară. Mi-a plăcut ideea că totul se întâmpla înlăuntrul acelei încăperi, iar afară erau o mulțime de oameni, inclusiv cele două fiice ale lor. Actorii se chinuie să plângă – oamenii se chinuie să nu o facă. Actorii se chinuie să fie furioși. Oamenii, se obicei, se străduie să se calmeze. De câte ori ești pus într-o situație în care trebuie să faci tot posibilul să te abții de la ceva, ești cel mai bine pus în valoare, ca actor, într-o scenă.

La final, cum v-ați descrie unul pe celălalt?
GC: Eu aș spune doar atât: dincolo de tot ce reprezintă el pentru lumea filmului, și anume, enorm, eu am descoperit că e un foarte bun prieten. Nu doar în comunitatea filmului, dar și în viață. M-am bucurat de acest lucru, la fel de mult cum m-am bucurat și de film.
AP: Eu am auzit de mai mulți ani cât de plăcut e să lucrezi cu George Clooney. Acest lucru mi s-a confirmat. Simt același lucru și în privința prieteniei noastre din ce în ce mai profunde. Avem vieți foarte diferite. George este răspândit pe tot Globul, e în permanentă mișcare, dar când ne întâlnim, e un lucru mereu profund și savuros. De asemenea, are iritant de mult succes în tot ce face. În producție de film, în actorie, în activitățile lui umanitare, în modul în care-și arată prietenia, în modul în care-și gestionează cariera, în aptitudinile lui atletice. Iată un compliment: cred că e unul dintre oamenii cu cel mai mare succes din câți cunosc.
GC: Da, ăsta e un compliment.