Vin de la vizionarea de presă a filmului La prima cosa bella (Prima amintire frumoasă), în regia lui Paulo Virzi, propunerea Italiei la Oscar, bombardată de premii Donatello. În timp ce sub ochii mei se desfășura genericul de final, îmi puneam insistent întrebarea din titlu. Deși filmul încercase să mă vrăjească timp de două ore cu arsenalul clasic al italienilor: cadre superbe și meșteșugite, femei foarte frumoase, pendulare trecut-prezent într-o veselie, certuri și sex.
Oricât de neprietenoase cu userii ar fi filmele românești de azi, nu vei vedea vreunul cu, să zicem, Ana Ularu mamă tânără,
Vin de la vizionarea de presă a filmului La prima cosa bella (Prima amintire frumoasă), în regia lui Paulo Virzi, propunerea Italiei la Oscar, bombardată de premii Donatello. În timp ce sub ochii mei se desfășura genericul de final, îmi puneam insistent întrebarea din titlu. Deși filmul încercase să mă vrăjească timp de două ore cu arsenalul clasic al italienilor: cadre superbe și meșteșugite, femei foarte frumoase, pendulare trecut-prezent într-o veselie, certuri și sex.
Oricât de neprietenoase cu userii ar fi filmele românești de azi, nu vei vedea vreunul cu, să zicem, Ana Ularu mamă tânără, cântând cu copiii un cântecel penibil, de genul "Cu creionul / Pe hârtieeee / O păpușăăă-am desenaaaat", ca, peste mulți ani, pe patul de moarte, Tamara Buciuceanu-Botez (pasămite același personaj, dar în etate) să reia cântecelul penibil cu cei doi copii ajunși adulți. Îmi era mie, în sală, jenă de jena celor de pe ecran. Există o anumită limită dincolo de care sentimentalismul, siropul, evocarea romanțioasă cad în penibil.
Și, din nou, avem un film italian pe tema familiei. Care este, dragi copii, celula societății. Chit că fiecare din familie, luat separat, e un bou, împreună formează un univers compact și inseparabil. Că așa e frumos să fie. Hai, pe bune? Și avem fiul-contrapunct, care se uită la taică-su cu o privire sfredelitoare, care spune "Ești un isteric", la maică-sa cu expresia sinceră "Ești o panaramă!" și tot așa; iar la sfârșit, cedează.
Eu, spectator, m-am identificat perfect cu fiul rătăcitor. I-am înțeles întru totul stânjeneala și lipsa oricărei dorințe de a interacționa cu neamul. Iar când l-am văzut că cedează, ceva s-a frânt în mine. "De ceeee?" "Din dragoste filială / fraternă, etc.", va răspunde familistul normal.
Pe scurt, e un film pe care-l recomand cu căldură acelora dintre voi care se încăpățânează să-și suporte familiile absolut insuportabile, dintr-un sentiment al datoriei. Vă va da o satisfacție uriașă, pe principiul: "Uite ce are de îndurat altul!". Sau... poate mâine vă veți face bagajele și veți pleca în lume. Ceea ce, dacă stăm să ne gândim, va atesta puterea unui film de a schimba destine. :)
