Am avut norocul să văd două filme ale lui Abdellatif Kechiche unul după altul – <i>Venus noire</i> și <i>La vie d’Adele</i>. Deși primul e un film istoric, complex, despre cazul real al unei negrese folosite pe post de animal dresat în circ, iar celălalt, o intimă și senzuală poveste de dragoste, cele două filme au ceva în comun: vibrează de senzualitate. Te fac să te miști vag necontrolat în scaunul de cinema, chiar în momente complet lipsite de acțiune explicită. Practic, nu personajele se seduc și se pătrund, ci Kechiche, acest nou marchiz de Sade de culoare, vine și te posedă pe tine, omul
Am avut norocul să văd două filme ale lui Abdellatif Kechiche unul după altul – Venus noire și La vie d’Adele. Deși primul e un film istoric, complex, despre cazul real al unei negrese folosite pe post de animal dresat în circ, iar celălalt, o intimă și senzuală poveste de dragoste, cele două filme au ceva în comun: vibrează de senzualitate. Te fac să te miști vag necontrolat în scaunul de cinema, chiar în momente complet lipsite de acțiune explicită. Practic, nu personajele se seduc și se pătrund, ci Kechiche, acest nou marchiz de Sade de culoare, vine și te posedă pe tine, omul din public, cu eroinele lui voluptuoase, gurmande nesățioase, cu buze groase, pline, care devorează tot ecranul, cu piele fină, pe care cineastul o explorează por cu por, cu gesturi atât de întâmplător-deliberat-excitante.
Deși Venus noire, această radiografie necruțătoare a degradării și a umilinței, echivalentă ca perversiune și rafinament cu cele mai emblematice romane ale lui de Sade, e mult mai bun, La vie d’Adele e o veritabilă poveste de dragoste imperativă, lacomă, insațiabilă. (Deși eu le-aș fi dat Palme d’Or-ul fraților Coen!) Autorul marșează pe lungi prim-planuri, iar efectul e covârșitor. Autenticitatea interpretării celor două eroine, Adele Exarchopoulos și Lea Seydoux, e cea care te ține lipit de ecran.
Și câte nu ne spune Kechiche despre pasiune! Micile detalii care generează dorință explozivă; dialoguri inocent-provocatoare, prelungite de plăcerea relaxat – jucăușei Emma de a provoca până la limita disperării; sexul de început, furios, pasional și cu țipete extatice care, recunosc, mi-au dat fiori; sexul de mai încolo, intim și de-la-sine – uimitor e modul în care Seydoux și Exarchopoulos, complet goale, reușesc să creeze atât de precis iluzia de cuplu cu oarecare vechime în dragoste, doar prin ceea ce fac; apoi, într-o zi frumoasă, ochii Emmei dau de alt chip angelic și începe agonia atât de bine cunoscută nouă tuturor, cea a neiubirii. Durerea din privirea lui Exarchopoulos, care încasează o dovadă de dezdrăgostire după alta e cutremurătoare. Modul în care tot ce te atrage la o persoană la început devine prilej de iritare după ce încetezi s-o dorești e redat de Seydoux sec și tăios ca lama. Iar scena în care Seydoux profită de infidelitatea partenerei îndelung neglijate, să-și urle din rărunchi absența dragostei și s-o arunce din casă, respectiv din propria viață, e sfâșietoare.
Poate că, niciodată până acum, nu am văzut un film atât de erotic – și includ aici toată pornografia care mi-a trecut prin fața ochilor. Și nu e erotic doar din lungile cadre de intimitate, în care cele două eroine se respiră aproape – ci și în clipe de relache, mese de familie sau scene în grup. Buzele Adelei, cărnoase și mereu tensionate, sunt un personaj în sine. Le vedem devorând cantități impresionante de mâncare, într-un mod care te face să visezi că ești o macaroană și că fata te va lubrifia în niște sos de roșii și te va sorbi nesățios; devorând alte buze, de diverse forme și facturi; devorând aerul, în timp ce stăpâna lor doarme cu gura deschisă, ca oamenii cu polipi.
Poate că, în final, nici nu contează că e un film cu două femei – deși nici un bărbat din câți cunosc nu și-ar comunica moartea sentimentelor într-un mod atât de brutal și de tranșant cum o face Emma. Poate că e, pur și simplu, un film despre oameni care se doresc disperat, de la prima vedere, și se consumă unul pe celălalt până când unuia nu-i mai rămâne combustibil. Ca-n viață.
Dar, insist, aș fi dat Palme d’Or-ul fraților Coen.