Nominalizată de-a pururi, câștigătoare (aproape) niciodată

Nu știu alții cum sunt, dar mie mi se rupe inima de câte ori se anunță lista de nominalizări la Oscar, și pe ea se află numele lui Meryl Streep. Pentru că pot prezice ce se va întâmpla. În mod evident, nu va câștiga. Și-și va consolida cu încă o nominalizare în plus recordul Guinness de "cea mai nominalizată actriță din lume".

E cumva ridicol și aberant. Filmele în care a jucat ea și-au adjudecat de multe ori statueta, idem și regizorii care au avut privilegiul s-o îndrume. Extrem de rar (în Kramer vs. Kramer, 1979, Sophie's Choice, 1982 și The Iron Lady, 2011), a și câștigat. Dintr-un zdrobitor număr total de 18 nominalizări!

Prima nominalizare la Oscar a lui Meryl Streep a fost în 1978, cu The Deer Hunter, povestea unor muncitori americani de origine rusă, cu o distribuție stelară care-i includea pe Robert De Niro, Christopher Walken, John Savage și pe iubitul actriței din acea vreme, John Cazale. Drama de pe ecran era dublată de una din culise: Cazale suferea de cancer și a murit înainte ca versiunea completă a filmului să ajungă pe ecrane.

În 1979, a câștigat statueta cu rolul Joannei Kramer din Kramer vs. Kramer, povestea unui divorț înverșunat cu o luptă vajnică pentru custodie. Lupta vajnică a început de la citirea scenariului, când Streep a conchis că eroina e mult prea schematică și lipsită de veridicitate, și s-a documentat personal în cercul casnicelor divorțate din Upper East Side, unde se petrecea acțiunea filmului. 70% dintre regizorii egomaniaci orgolioși ar fi gratulat-o cu un "Flit, femeie, nu-mi spui tu mie cum să-mi fac meseria!" Cu o adorabilă lipsă de vanitate, regizorul Robert Benton a încurajat-o pe Streep să refacă dialogul și acțiunea, pentru a da autenticitate personajului. Și roadele s-au arătat, filmul a "secerat" multe dintre marile premii ale anului: Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor (Dustin Hoffman), cel mai bun scenariu și, desigur, cea mai bună actriță în rol secundar (Streep).

În 1981, e nominalizată la Oscar pentru Iubita locotenentului francez (r: Karel Weisz), un film care narează două povești de dragoste în paralel: cea clasică din romanul lui John Fowles, dintre bizara Sarah Woodruff și elegantul paleontolog Charles Smithson, și cea contemporană, dintre doi actori, Anna și Mike, care joacă aceste roluri într-un film. Deși a pierdut Oscarul, Streep a obținut un BAFTA Award și un Golden Globe.

În 1982, obține Oscar pentru rolul principal din Sophie's Choice, un personaj pe care se luptă ca o leoaică să-l obțină, implorându-l în genunchi - la propriu! - pe regizorul Alan J. Pakula s-o distribuie. Paloarea tragică a etericei Sophie Zawistowska (da, am căutat pe Google cum se scrie corect!), supraviețuitoarea Holocaustului, devine un icon clasic de cinema.

În 1983, e nominalizată pentru Silkwood, povestea reală a unei muncitoare la o uzină nucleară, care descoperă că mediul de lucru este toxic și începe să lupte cu sistemul.

În 1985, e din nou pe lista nominalizărilor cu Out of Africa, ecranizarea unui roman celebru autobiografic scris de Karen Blixen, o daneză bogată și idealistă, care-și dorește iubire adevărată și e gata de orice sacrificiu pentru asta, de la mariaj de conveniență (!) și până la o aventură cu Robert Redford.

În 1987, e din nou pe lista celor cinci candidate la Oscar cu Ironweed (r: Hector Babenco), unde ea și Jack Nicholson interpretează un cuplu de homeleși alcoolici, cu viețile distruse, fără nici o speranță de viitor.

În A Cry in The Dark (1988, a opta nominalizare succesivă), Streep studiază accentul australienilor, pentru a întrupa altă persoană reală: pe Lindy Chamberlain, o adventistă acuzată că și-a ucis copilul mic. Reacția amară și furioasă a femeii la atenția presei a determinat opinia publică să o înfiereze și să o incrimineze, și de aceea, Chamberlain a fost acuzată de crimă și condamnată, deși dovezile aduse împotriva ei s-au dovedit ulterior a fi false. Deși rolul în sine e excelent, Streep devine o țintă a satiriștilor cu replica de mare angajament "The dingo ate my baby!"

În 1990, îi vine o nominalizare și pe dramedie, cu Postcards from the Edge, altă poveste autobiografică, de această dată a actriței și scriitoarei Carrie Fisher. Eroina e, evident, o artistă drogată cu cariera în ruine, care ajunge la o clinică de reabilitare, și care primește o ultimă șansă de a-și reface cariera dacă e de acord să stea cu mama ei, o cotoroanță nesuferită, manipulatoare, pisăloagă, mereu gata să-i scoată ochii cu cariera de mare divă pe care ea (cotoroanța, în interpretarea memorabilă a lui Shirley McLaine) a avut-o pe vremuri.

În 1996, e din nou nominalizată pentru The Bridges of Madison County, unde îl are ca regizor și co-protagonist pe Clint Eastwood. Doi frați descoperă, după moartea mamei lor, un jurnal care relatează o intensă aventură pasională și află că fericita lor copilărie ar fi putut fi radical diferită dacă femeia n-ar fi luat înțeleapta decizie de a rămâne o familistă. Asta îi determină pe amândoi să devină părinți mai responsabili. Un film cu morală, cum îi place lui Eastwood.

În 1998, e din nou pe lista nominalizărilor cu One True Thing, povestea unei casnice muribunde de cancer, a cărei boală o determină pe fiica ei (Renee Zellweger) să renunțe temporar la carieră. Mărturisiri, lacrimi și regrete târzii, specialitatea lui Streep.

În 1999, studiază intensiv vioară pentru rolul Roberta Guaspari din Music of The Heart, singurul film al lui Wes Craven care nu e tributar genului horror. Povestea artistei care-și descoperă vocația de profesoară și creează un program de încurajare a talentului micilor artiști din Harlem îi aduce încă o nominalizare. (!)

Un alt rol bazat pe o persoană reală, scriitoarea Susan Orlean, e cel din Adaptation, care-i aduce nominalizarea din 2002. Evident, Meryl nu ia Oscarul nici atunci, dar obține un premiu de consolare: recordul Guinness pentru cea mai nominalizată actriță. Cu această nominalizare (a treisprezecea), o depășește pe Katherine Hepburn, deținătoarea precedentă a recordului).

În 2006, e nominalizată pentru impresionantul tur de forță comică generatoare de hohote de râs din The Devil Wears Prada; în 2008, pentru rolul rigidei și austerei directoare de școală din Doubt, în 2009, pentru măiestria în care intră în rolul vestitului chef Julia Child.

În 2011, după 29 de ani de așteptare, își adjudecă al treilea Oscar, pentru rolul Margaret Thatcher din Iron Lady. 29 de ani! Cel mai îndelungat caz de genialitate nerecompensată la care mă pot gândi.

Era cumva de așteptat că, după ce juriul și-a călcat pe inimă și a premiat-o în 2011, n-avea cum să facă același lucru și în 2013, pentru nominalizarea din Osage County. Tot ce putem să sperăm este ca Meryl să nu mai aștepte alți 29 de ani pentru încă o statuetă.