Pe 5 iunie, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești și-a adus propriul tribut la Anul Caragiale, montarea piesei "O scrisoare pierdută" în regia lui Lucian Sabados, în turneu la Odeon. Prilej pentru amatorul de teatru din capitală să mai vadă "ce mai fac băieții ăia din provincie".
Poate nicăieri, dihotomia "capitală / provincie" nu funcționează mai nedrept și mai paralel cu realitatea decât în teatru. Și aici nu mă refer la mâna de critici care se pricep, care colindă cu sfințenie teatre din toată țara și vizionează spectacole, ci la marea masă de snobi neamuzanți care merg la teatru să efectueze
Pe 5 iunie, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești și-a adus propriul tribut la Anul Caragiale, montarea piesei "O scrisoare pierdută" în regia lui Lucian Sabados, în turneu la Odeon. Prilej pentru amatorul de teatru din capitală să mai vadă "ce mai fac băieții ăia din provincie".
Poate nicăieri, dihotomia "capitală / provincie" nu funcționează mai nedrept și mai paralel cu realitatea decât în teatru. Și aici nu mă refer la mâna de critici care se pricep, care colindă cu sfințenie teatre din toată țara și vizionează spectacole, ci la marea masă de snobi neamuzanți care merg la teatru să efectueze un act cultural.
În plus, mai aveam o teamă viscerală: "O, nu. Nu din nou Caragiale". Caragiale are două niveluri de geniu: unul superficial, la nivel de poante, care bat și acum, cu lejeritate, orice sitcom, și unul profund, la nivel de paradoxuri ale ființei umane. Montări grosiere, penibiluțe, cu interpretare sinistru exagerată, fac 80% dintre regizorii care pun Caragiale. Nu știam la ce să mă aștept de la acest spectacol.
Iar după ce l-am văzut, am zis doar atât: "Slavă ție, Dumnezeule, că ai adus criza în teatre. Că nu mai sunt bani de decoruri exorbitante, de mașinării ravisante, de scenă care se învârte într-un picior și de alte stupizenii exterioare. Asta îi determină pe regizori să recurgă la cea mai ieftină și totodată cea mai valoroasă resursă a unui teatru: potențialul artistic și uman al actorilor lui."
Nu exagerez cu nimic când spun că "O scrisoare pierdută" al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești este un regal de interpretare actoricească. Ilustrul teoretician al interpretării firești și al transpunerii umane în situații, dl. Ion Cojar, ar fi avut o seară foarte fericită urmărindu-l. Pentru că, fără a estompa cu nimic valoarea comediei, ba dimpotrivă, îmbogățind-o cu accente și situații neașteptate, Sabados i-a ajutat pe fiecare dintre actori, de la vedetele Gigi Ifrim (interpretul lui Cațavencu) și Diana Cavallioti (Zoe) și până la grupul de alegători din vestita scenă "De ce să nu avem și noi faliții noștri" să creeze câte un personaj, coerent din prima clipă de apariție pe scenă și până la ieșire. Am stat să vânez un singur moment de civilie, un singur derapaj în coerența rolurilor. N-a existat. Am stat să vânez o singură replică dată pe un ton fals, declamator, o singură replică pe care să n-o cred. N-a existat.
Sabados s-a vădit fidel piesei și intențiilor lui Caragiale, dar nu a fost genul ăla de fidelitate plictisitoare care să aducă rutina în relație. Mai degrabă o fidelitate creativă:
Deputatul propus de la București, Agamiță Dandanache (Dragoș Câmpan), nu e un moș senil, ci o beizadea tipică, îmbinând parșivenia cu o prostie autentică, etern-generatoare de gafe. Cațavencu însuși are o anume tulburare, o tristețe de dincolo de cuvinte, a ambițiosului blocat într-un oraș de provincie, unde trebuie să îndure incapacitatea de gândire și de exprimare a tuturor Brânzoveneștilor și Farfurizilor. Bătrânul Trahanache (Mihai Coadă) e un "venerabil", dar nu un pămpălău naiv, înțelege că e înșelat, suferă din cauza asta, dar înțelege și faptul că tânăra și frumoasa lui soție are nevoie, fiziologic, de pasiunea unui bărbat mai tânăr. Acesta este un merit suprem al acestei regii sofisticat de simple și luxuriant de rezervate: faptul că a completat cuvintele - numai și numai din joc actoricesc! - cu un întreg univers de gânduri, senzații, întâmplări adânc ancorate în realitate (aceea a orașului mic, fără mari perspective, respectiv aceea a stării de dinainte de alegeri). O realitate recognoscibilă și rizibilă pentru orice spectator: pentru intelectual, pentru muncitor, pentru student, pentru pensionar. Așa cum, cred eu, trebuie să fie adevăratul teatru.