Când cartea bate viața - interviu cu Doina Ruști

„Lizoanca la 11 ani” se citește pe nerăsuflate. Nu doar datorită poveștii șocante – fata de 11 ani care a umplut un sat de sifilis – ci, în primul rând, datorită abilității prozatoarei Doina Ruști de a construi o frescă socială de un realism uluitor și de a motiva și cele mai stupefiante gesturi ale personajelor printr-o finețe psihologică de-a dreptul feminină – dacă mi-e permis să discriminez pozitiv. Nu e de mirare că a câștigat Premiul Academiei Române. M-am întâlnit cu Doina într-un mic restaurant cu aer retro, să-mi povestească despre carte, despre dozajul documentare – ficțiune și despre scandalul mediatic care a urmat.

TABU: Te atrag subiectele controversate?
DOINA RUȘTI: Există atracții maladive care otrăvesc uneori o lume. Nu mă interesează cazurile cu pedofili, ucigași în serie, sadomasochiști, zoofili etc., cu toate că ele sunt productive pentru literatură. Mi-aduc aminte si acum paginile faulkneriene în care e descrisă pasiunea lui Isaac Snopes pentru vaca bietului Houston! Dar ar fi epigonic să mai descriu și eu capra mea.

Și atunci, ai pornit de la un caz real.
Da, a fost acel caz, al fetiței dintr-un mic sat moldovenesc, atât de mediatizat de tabloide. Iar ceea ce m-a indignat pe mine și m-a determinat să scriu despre asta a fost modul în care percepeau oamenii povestea. Era incredibil! O grămadă de oameni maturi abuzează sexual un copil, iar dacă în urma acestui abuz, se răspândește sifilisul, ei învinovățesc copilul! Iar acest caz nu a fost unicul. În perioada aia apăruseră o mulțime de știri cu fetițe care se prostituau din sărăcie. Iar vârsta de 11 ani revenea obsesiv.

Și în cartea ta, vârsta de 11 ani revine obsesiv. Întâi suntem oripilați de monștrii care îi fac rău Lizoancăi, apoi ne porți înapoi în istoria subiectivă a fiecăruia dintre ei și descoperim că fiecare a avut câte o experiență traumatizantă la 11 ani. Nu ai ales întâmplător această vârstă, nu?
La 11 ani, mi-am pierdut tatăl. A fost omorât practic, datorită originilor nesănătoase, de către securiști. Familia mea s-a lansat într-o odisee a revanșei, a căutării dreptății; eu am înțeles cumva că nu e calea corectă, că, dimpotrivă, e cazul să mergi mai departe. Și am plecat la Iași, unde am locuit la o bună prietenă de familie, iar după ce aceasta a reușit să fugă în străinătate, am stat singură și am făcut facultatea de filologie. Eram foarte neîncrezătoare, suspicioasă, vedeam în toată lumea câte un dușman.

Ce uimește în cartea ta e documentarea aproape jurnalistică. Țăranii par rupți de pe coclaurii patriei, mentalitatea lor idem. Ai făcut teren, ai fost în satul Lizoancăi?
Faptul că sunt profesor la o facultate de film presupune multe dintre lucrurile care-ți trebuie ca jurnalist. Am recurs de multe ori la anchetă, la documentare directă. Nu am fost în satul vasluian de unde se trage fetița reală, dar am avut de filmat la Podul Doamnei, un cătun uitat de Dumnezeu din județul Giurgiu, pe malul Neajlovului, la 25 de kilometri de București. Chit că aparține de comuna Clejani, e la o anumită distanță de aceasta și pare rupt de lume. I-am lăsat pe oameni să-și spună poveștile și i-am ascultat. Și personajele s-au conturat cumva de la sine.

Dincolo de abuzul sec, brutal, țărănesc, la care o supun cei mai mulți săteni, Lizoanca are o relație aparte cu Greblă-cel-tânăr, cârciumarul de 35 de ani. Aproape că e o poveste de dragoste. Cu tandrețe, compasiune, tot tacâmul.
Și pedofilii au dreptul la o poveste de dragoste, nu? (Zâmbește.) Serios vorbind, există pedofili sincer îndrăgostiți de victimele lor, pe care le tratează cu toată delicatețea și pasiunea unei iubiri adevărate. Evident, asta nu justifică abuzul și nu îl face mai onorabil.

Ai mai adus un personaj paralel, cumva antitetic cu Lizoanca, o cântăreață-copil, Trestiana, răsfățată, iubită, mereu elegantă, copilul perfect. La sfârșit, însă, reiese că și Trestiana era abuzată de tatăl ei. E o încercare de a sugera că întreaga lume e un loc corupt, iar inocența nu are nicio șansă?
Haha, nu. Trestiana apare ca un ideal al Lizoancăi, povestea ei nu mă interesează în sine. Și, dată fiind existența asta trăită după un sistem de valori complet greșit, voiam să arăt că și idealul Lizoancăi e unul eronat. Am avut o mătușă care moștenise o bijuterie veche, din aur de 24 de carate. Cu toate că auzise de la multă lume despre valoarea obiectului, ea îl considera inestetic și într-o zi l-a transformat în două verighete de câte 14 carate.

Cum ai supraviețuit scandalului mediatic?
Greu. Pe de o parte, era inepția acuzațiilor care mi se aduceau. Lumea venea cu o listă de neconcordanțe între cazul real și cel din carte. Apoi: „Deci, ai mințit când ai zis că te-ai inspirat din cazul real”. Pe scurt, oameni care ratează însuși sensul termenului „ficțiune”. Pe de alta, erau telefoanele de amenințare, la care nu mai puteai reacționa chiar atât de degajat. Chit că, pe termen lung, valul ăla imens de publicitate negativă a contribuit imens la celebritatea și succesul comercial al cărții, nu cred că aș suporta să mai trec o dată prin așa ceva.