Poate nu mă va crede nimeni, dar când am scris aici, acum câteva zile, că lucrul cel mai bun pe care-l poate face Porumboiu pentru scenariile lui e să le dea cuiva care să fie regizor de film pe bune, și să nu le sluțească în niște subproduse lăbărțate, redundante, aritmice, înecate în plictiseală și complet anti-privit, nu știam că e scenaristul celui mai bun film românesc pe care l-am văzut de la După dealuri încoace.
Încă din 2006, când Igor Cobileanski cucerea tot Internetul cu viralul Când se stinge lumina, era clar că vorbim de un talent regizoral autentic, care nu avea nevoie decât de
Poate nu mă va crede nimeni, dar când am scris aici, acum câteva zile, că lucrul cel mai bun pe care-l poate face Porumboiu pentru scenariile lui e să le dea cuiva care să fie regizor de film pe bune, și să nu le sluțească în niște subproduse lăbărțate, redundante, aritmice, înecate în plictiseală și complet anti-privit, nu știam că e scenaristul celui mai bun film românesc pe care l-am văzut de la După dealuri încoace.
Încă din 2006, când Igor Cobileanski cucerea tot Internetul cu viralul Când se stinge lumina, era clar că vorbim de un talent regizoral autentic, care nu avea nevoie decât de timp să se maturizeze și de un subiect mai amplu, să arate ce poate. Iar ieri, seară, sala CinemaPro a explodat în entuziasm. Pe bună dreptate. La limita de jos a cerului e filmul perfect. Îmbină suava sensibilitate slavă cu un umor copios situațional care caracterizează tot ce a făcut Cobileanski, într-o poveste perfect articulată, actuală, fresh, regizată impecabil, jucată de fenomenala distribuție basarabeană cu o naturalețe și o forță interioară la care ai noștri, mulți tributari declamației de tip George Vraca, nu pot decât să viseze, și cu imagine izbitoare, artistic compusă, signature Oleg Mutu. Mă întreb dacă Oleg Mutu are fanclub. Dacă nu, vreau să i-l fac eu. Omul ăla e un artist. Face un subsol jegos de bloc sau o dărăpănătură să capete stil, prin simplul mod în care o integrează într-un întreg.
Povestea are loc într-un orășel moldovenesc mic, unde locuitorii își alungă plictiseala atroce cu marijuana pe care doi dilări ingenioși le-o livrează în cutiile poștale, de unde extrag și banii. E unica găselniță care le asigură anonimatul, după ce misteriosul Motanu', capul găștii, a fost arestat de poliție. Băieții rămași, adolescentul Viorel (Igor Babiac) și narcomanul matur și de un pitoresc irezistibil, Gâscă (Sergiu Voloc, actorul-fetiș al lui Cobileanski, deși se supără dacă-i spui chestia asta) își văd liniștiți de munca lor cotidiană: recepția mărfii de la dilări, testarea ei, cumpărarea de plicuri de la Poșta Moldovei, scrierea adreselor și livrarea propriu-zisă. Pe lângă asta, fiecare își cultivă pasiunea: Viorel pe aceea față de frumoasa Maria (Ela Ionescu, o apariție de un inefabil erotic-exotic care amintește de Monica Bellucci în Malena, dar fără a o desena redundant și iritant, cum ne trăgea Porumboiu de mânecă în Metabolism: "Semeni cu Monica Vitti"...)
Fac o a doua paranteză: artiști români, țineți minte versul ăla al lui Eminescu: "Melancolic cornul sună?" Cornul suna și atât - melancolia s-a creat de la sine, prin compoziție. Dacă respectivul corn ar fi vrut musai să sune melancolic, ar fi ieșit un imens fake. Asta nu înțelegeți voi despre artă și de-aia, multe lucruri pe care le faceți sunt atât de sinistru de proaste și gem a impostură de la o poștă.
Bun, revenind. Ela Ionescu, ca și Bellucci, reușește performanța de a ființa cu o supremă simplitate, din care emană valuri-valuri de erotism, feminitate și gingășie, care subjugă nu doar eroii filmului, ci și spectatorii din sală.
Pe de altă parte, Gâscă (Voloc), care-și aprinde cui de la cui, are o obsesie înduioșătoare și extrem de comică, generatoare de multe situații cu potențial umoristic fabulos: vrea să facă un deltaplan și să zboare cu el. E singura metaforă din acest film care mi s-a părut puțin băgată-n ochi: contrastul nimicnicie cotidiană - aspirație spre înalt, subliniat prin zbor, care se finalizează mereu cu cele mai hazlii căderi.
În rest, evoluția poveștii e punctată atât de subtil, atât de ambiguu, atât de frumos, încât o s-o savurați clipă de clipă. Și, din hohot în hohot de râs, se va contura marea și dureroasa întrebare a filmului: PÂNĂ UNDE SUNTEM DISPUȘI SĂ NE COMPROMITEM PENTRU ILUZIA IUBIRII?
Partea frumoasă e că nici narațiunea, nici regizorul nu devin măcar pentru o secundă moralizatori, atotștiutori și dătători de verdicte. Semnul de întrebare e menținut cumva din actorie, din liniști și neliniști. Superb. Încerc să nu spun nimic concret, să nu dau spoilere.
Poanta finală a fost după film. Dacă cineaștii români n-au nici o jenă să prezinte o vomă complet retardată și, postfactum, să se lanseze în speech-uri înfumurate și doldora de ego, echipa din Moldova a prezentat o capodoperă, apoi... a tăcut. A lăsat filmul să vorbească. Iar filmul a fost cel mai bun purtător de cuvânt posibil.
Mergeți, mergeți neapărat să vedeți acest film. Vor fi cei 15 lei pe care nu veți regreta nici o clipă că i-ați investit într-o experiență cinematografică la limita de sus a calității artistice.
